EDGAR PAPU: Glosse eminesciene - "National si universal"

"Pe plan national, Eminescu se dovedeste un exponent nedezmintit al pamântului nostru, mai întâi prin limba si apoi prin stil sau curentul stilistic pe care el îl ilustreaza. Lexicul sau îl arata ca pe un rod autentic al pamântului Moldovei. Atâtea din moldovenismele sale, care, departe de a supara, îi sporesc farmecul poeziei, nu vor mai fi utilizate ulterior nici chiar de scriitori de origine moldoveneasca. Asa ar fi a îmbla, a împle, nemângâiet, sau pluralul femininelor terminale în inta, cu sufixul schimbat, de pilda: suferinti în loc de suferinte. Toate aceste atât de firesti regionalisme devin garante ale autenticitatii lui Eminescu, ca expresie a pamântului patriei.

O componenta si mai importanta a constiintei sale nationale se arata, însa, a fi stilul sau curentul din care face parte. Problema este mai complicata, reclamând o serie de deslusiri. S-a spus astfel, ca Eminescu ar fi un "romantic întârziat", formula ce ni se pare cum nu se poate mai gresita. Romantismul n-a fost un fenomen exploziv, aparut o singura data, ci s-a desfasurat în valuri succesive timp de o suta de ani, de la sfârsitul veacului al XVIII-lea, pâna la sfârsitul veacului al XIX-lea. Prin urmare, Eminescu se arata "întârziat" numai fata de un anumit val romantic, iar nu fata de curentul romantic privit în întregime. Iar la el romantismul este mai putin o expresie a timpului si mai mult una a spatiului, adica a pamântului care l-a zamislit pamântul moldovenesc."

 

"Intr-adevar, la aceeasi scara a perfectiunii în poezia sa se afla totul. Gama sa lirica este imensa. Intr-însa coexista intuitia viitorului, ansamblul tuturor ecourilor mitice, istoria si peisajul românesc, cele mai vaste ingerinte folclorice, asimilarea filosofiei, a stiintei, a vechilor "întelepciuni". Se gasesc toate dispozitiile launtrice: exaltarea, extazul, visarea, duiosia, luciditatea satirica, revolta, sarcasmul. Se cuprind toate formele poetice, de la strofa alcaica a Antichitatii, si de la liniile armonioase ale sonetului, pâna la cele mai îndraznete expresii ale versului liber si ale prozei ritmate, anticipari certe ale unor forme specifice numai veacului nostru. Din aceasta lirica se înalta cele mai nebanuite sunete: ecouri departate, chemari care se sting, murmure de ape, cântari furate de vânt sau absorbite de lacomia departarilor, voci soptite, fosniri de frunze, fâsâit de ierburi, sopot de izvoare, ropot de cascade, glasuri înabusite parca din adâncul pamântului sau din funduri de abisuri, dar în acelasi timp si tunete, si furtuni nimicitoare, si muget de valuri. In poezia sa adoarme fluierul, plânge clarinetul, geme violoncelul, izbucneste orga, tuna surlele apocaliptice. Se moduleaza infinit cu sunetele toate starile, toate senzatiile, toate simtirile, toate nuantele launtrice, a dorului, a urâtului, a aleanului, a "somniei" voluptoase, a pustiului, toate la cel mai înalt grad de perfectiune."

 

<<(înapoi la Sinteze critice)
pagina principalabiografieoperamarturiiscrisoribibliografie