Titu Maiorescu – Eminescu si poeziile lui

„Ceea ce caracterizează mai întâi de toate personalitatea lui Eminescu, este o asa de covârsitoare inteligentă, ajutată de o memorie, căreia nimic din cele ce-si întipărise vreodată nu-i mai scăpa (nici chiar în epoca alienatiei declarate), încât lumea în care trăia el după firea lui si fără nici o silă, era aproape exclusiv lumea ideilor generale ce si le însusise si le avea pururea la îndemână. În aceeasi proportie tot ce era caz individual, întâmplare externă, conventie socială, avere sau neavere, rang sau nivelare obstească si chiar soarta externă a persoanei sale ca persoană, îi erau indiferente. A vorbi de mizeria materială a lui Eminescu însemnează a întrebuinta o expresie nepotrivită cu individualitatea lui si pe care el cel dintâi ar fi respins-o. Cât i-a trebuit lui Eminescu ca să trăiască în acceptiunea materială a cuvântului, a avut el totdeauna. Grijile existentei nu l-au cuprins niciodată în vremea puterii lui intelectuale; când nu câstiga singur, îl sustinea tatăl său si-l ajutau amicii. Iar recunoasterile publice le-a despretuit totdeauna.

Vreun premiu academic pentru poeziile lui Eminescu, de a cărui lipsă se plânge o revistă germană din Bucuresti? Dar Eminescu ar fi întâmpinat o asemenea propunere cu un râs homeric sau, după dispozitia momentului, cu acel surâs de indulgentă miloasă ce-l avea pentru nimicurile lumesti. Regina României, admiratoare a poeziilor lui, a dorit să-l vadă, si Eminescu a avut mai multe convorbiri literare cu Carmen Sylva. L-am văzut si eu la Curte si l-am văzut păstrând si aici simplicitatea încântătoare ce-o avea în toate raporturile sale omenesti. Dar când a fost vorba să i se confere o distinctie onorifică, un bene-merenti sau nu stiu ce altă decoratie, el s-a împotrivit cu energie. Rege el însusi al cugetării omenesti, care alt Rege ar fi putut să-l distingă? Si aceasta nu din vreo vanitate a lui, de care era cu desăvârsire lipsit, nu din sumetia unei inteligente exceptionale, de care numai el singur nu era stiutor, ci din naivitatea unui geniu cuprins de lumea ideală, pentru care orice coborâre în lumea conventională era o supărare si o nepotrivire firească!

Cine-si dă seamă de o asemenea figură, întelege îndată, că nu-l puteai prinde pe Eminescu cu interesele, care ademenesc pe cei mai multi oameni. Luxul stării materiale, ambitia, iubirea de glorie nu au fost în nici un grad obiectul preocupărilor sale. Să fi avut ca redactor al «Timpului» mai mult decât a avut, să fi avut mai putin; pentru micile lui trebuinte materiale tot atât era. Numai după izbucnirea nebuniei, în intervalele lucide, în care se arătau însă felurite forme de degenerare etică, obisnuite la asemenea stări, devenise lacom de bani.

Prin urmare legenda, că mizeria ar fi adus pe Eminescu la nebunie, trebuie să aibă soarta multor alte legende: să dispară înaintea realitătii.

Si nici munca specială a unui redactor de ziar nu credem că trebuie privită la Eminescu ca o sfortare impusă de nevoie unui spirit recalcitrant. Eminescu era omul cel mai silitor, vesnic cetind, meditând, scriind. Lipsit de orice interes egoist, el se interesa cu atât mai mult de toate manifestările vietii intelectuale, fie scrierile vreunui prieten, fie studierea miscării filozofice în Europa, fie izvoarele istorice, despre care avea cunostinta cea mai amănuntită, fie luptele politice din tară. A se ocupa cu vreuna din aceste chestii, a cugeta si a scrie asupra lor, era lucrul cel mai potrivit cu felul spiritului său. Si energia, cu care a redactat «Timpul», înăltimea de vederi, ce apare în toate articolele lui, puterea neuitată, cu care în contra frazei despre nationalismul liberal al partidului de la guvern a impus importanta elementului autohton, sunt o dovadă pentru aceasta.

Cu o asa natură, Eminescu găsea un element firesc pentru activitatea lui în toate situatiile, în care a fost pus. La bibliotecă, pentru a-si spori comoara deja imensă a memoriei sale; ca revizor scolar, pentru a stărui cu limpezimea spiritului său asupra nouelor metode de învătământ; în cercul de amici literari, pentru a se bucura fără invidie sau a râde fără răutate de scrierile cetite; la redactia «Timpului», pentru a biciui frazeologia neadevărată si a formula sinteza unei directii istorice nationale: în toate aceste ocupări si sfere Eminescu se afla fără silă în elementul său.

Dacă a înnebunit Eminescu, cauza este exclusiv internă, este înnăscută, este ereditară. Cei ce cunosc datele din familia lui stiu că la doi frati ai săi, morti sinucisi, a izbucnit nebunia înainte de a sa si că această nevropatie se poate urmări în linie ascendentă.

De altminteri si în vremea, în care spiritul lui era în vigoare, felul traiului său făcuse pe amici să se teamă de rezultatul final. Viata lui era neregulată; adesea se hrănea numai cu narcotice si excitante; abuz de tutun si de cafea, nopti petrecute în citire si scriere, zile întregi petrecute fără mâncare, si apoi deodată la vreme neobisnuită, după miezul noptii, mâncări si băuturi fără alegere si fără măsură; asa era viata lui Eminescu. Nu această viată i-a cauzat nebunia, ci germenele de nebunie înnăscut a cauzat această viată. Ceea ce o dovedeste, este, că toate încercările, adeseori si cu stăruintă repetate de unii prieteni ai săi, între altii si de mine, nu au fost în stare să-l aducă la un trai mai regulat.

Si nici de nefericiri, cari ar fi influentat sănătatea intelectuală sau fizică a lui Eminescu, nu credem că se poate vorbi. Dacă ne-ar întreba cineva: a fost fericit Eminescu? am răspunde: cine e fericit? Dar dacă ne-ar întreba: a fost nefericit Eminescu? am răspunde cu toată convingerea: nu! Ce e drept, el era un adept convins al lui Schopenhauer, era prin urmare pesimist. Dar acest pesimism nu era redus la plângerea mărginită a unui egoist nemultumit cu soarta sa particulară, ci era eternizat sub forma mai senină a melancoliei pentru soarta omenirii îndeobste; si chiar acolo, unde din poezia lui străbate indignarea în contra epigonilor si a demagogilor înselători, avem a face cu un simtimânt estetic, iar nu cu o amărăciune personală. Eminescu, din punct de vedere al egoismului, era cel mai nepăsător om ce si-l poate închipui cineva, precum nu putea fi atins de un simtimânt prea intensiv al fericirii, nu putea fi expus la o prea mare nefericire. Seninătatea abstractă, iată nota lui caracteristică, în melancolie ca si în veselie. Si lucru interesant de observat: chiar forma nebuniei lui era o veselie exsultantă.

Când venea în mijlocul nostru cu naivitatea sa ca de copil, care îi câstigase de mult inima tuturor, si ne aducea ultima poezie ce o făcuse, o refăcuse, o rafinase, căutând mereu o formă mai perfectă, o cetea parcă ar fi fost o lucrare străină de el. Niciodată nu s-ar fi gândit măcar să o publice: publicarea îi era indiferentă, unul sau altul din noi trebuia să-i ia manuscrisul din mână si să-l dea la Convorbiri Literare!

Si dacă pentru poeziile lui, în care si-a întrupat sub o formă asa de minunată cugetările si simtirile, se multumea cu emotiunea estetică a unui mic cerc de amici, fără a se gândi la nici o satisfactie de amor-propriu; dacă el se considera oarecum ca organul accidental, prin care însăsi poezia se manifesta, asa încât ar fi primit cu aceeasi multumire să se fi manifestat prin altul: ne este permis a conchide nu numai că era nepăsător pentru întâmplările vietii externe, dar si chiar că în relatiile lui pasionale era de un caracter neobisnuit. Cuvintele de amor fericit si nefericit nu se pot aplica lui Eminescu în acceptiunea de toate zilele. Nici o individualitate femeiască nu-l putea captiva si tinea cu desăvârsire în mărginirea ei. Ca si Leopardi în Aspasia, el nu vedea în femeia iubită decât copia imperfectă a unui prototip nerealizabil. Îl iubea întâmplătoarea copie sau îl părăsea, tot copie rămânea, si el cu melancolie impersonală îsi căuta refugiul într-o lume mai potrivită cu el, în lumea cugetării si a poeziei. De aci «Luceafărul» cu versurile de la sfârsit:

"Ce-ti pasă tie, chip de lut,

Dac-oi fi eu sau altul?

Trăind în cercul vostru strâmt

Norocul vă petrece;

Ci eu în lumea mea mă simt

Nemuritor si rece."

<<(inapoi la Marturii)
pagina principalabiografieoperacriticescrisoribibliografie