INGER SI DEMON - (paginile 3 - 4)
menu

Ea? – O fiica e de rege, blonda-n diadem de stele,
Trece-n lume fericita, înger, rege si femeie;
El rascoala în popoare a distrugerii scânteie
Si în inimi pustiite samana gândiri rebele.

 

Despartiti de-a vietii valuri, între el si între dânsa
Veacuri sunt de cugetare, o istorie,-un popor,
Câteodat’ – desi arare – se-ntâlnesc, si ochii lor
Se privesc, par a se soarbe în dorinta lor aprinsa.

 

Ochii ei cei mari, albastri, de blândete dulci si moi,
Ce adânc patrund în ochii lui cei negri furtunosi!
Si pe fata lui cea slaba trece-usor un nour ros –
Se iubesc... Si ce departe sunt deolalta amândoi!

 

A venit un rege palid, si coroana sa antica,
Grea de glorii si putere, l-a ei poale-ar fi depus,
Pe-ale tronului covoare ea piciorul de-ar fi pus
Si în mâna-i însceptrata, mâna ei îngusta mica.

 

Dara nu – mute ramas-au buzele-i abia deschise,
Muta inima în pieptu-i, mâna ei trasa-ndarat.
În a sufletului taina, ea iubea. Clar si încet
Se ivea fata de demon feciorestilor ei vise.

 

Ea-l vedea miscând poporul cu idei reci, îndraznete;
Ce puternic e – gândi ea, cu-amoroasa dulce spauma;
El prezentul îl rascoala cu-a gândirilor lui faima
Contra tot ce gramadira veacuri lungi si frunti marete.

 

El ades suit pe-o piatra cu turbare se-nfasoara
În stindardul ros si fruntea-i aspra-adânca, încretita,
Parea ca o noapte neagra de furtune-acoperita,
Ochii fulgerau si vorba-i trezea furia vulgara.

............................................................

Pe un pat sarac asuda într-o lunga agonie
Tânarul. O lampa-ntinde limb-avara si subtire,
Sfârâind în aer bolnav. – Nimeni nu-i stie de stire,
Nimeni soarta-i n-o-mblânzeste, nimeni fruntea nu-i mângâie.

Ah! acele gânduri toate îndreptate contra lumei,
Contra legilor ce-s scrise, contra ordinii-mbracate
Cu-a lui Dumnezeu numire – astazi toate-s îndreptate
Contra inimii murinde, sufletul vor sa-u sugrume!

 

A muri fara speranta! Cine stie-amaraciunea
Ce-i ascunsa-n aste vorbe? – Sa te simti neliber, mic,
Sa vezi marile-aspiratii ca-s reduse la nimic,
Ca domnesc în lume rele caror nu te poti opune,

 

C-opunându-te la ele, tu viata-ti risipesti –
Si când mori sa vezi ca-n lume vietuit-ai în zadar.
O astfel de moarte-i iadul. Alte lacrimi, alt amar
Mai crud nici e cu putinta. Simti ca nimica nu esti.

 

Si acele gânduri negre mai nici a muri nu-l lasa.
Cum a intrat el în viata? Cât amor de drept si bine,
Câta sincera fratie adusese el cu sine?
Si rasplata? – Amarârea care sufletu-i apasa.

 

Dar prin negurile negre, care ochii îi acopar,
Se apropie-argintoasa umbra nalt-a unui înger,
Se asaza lin pe patu-i; ochii lui orbiti de plângeri
Ea-i saruta. De pe dânsii negurile se descopar...

 

Este Ea. C-o multumire adânca, nemaisimtita,
El în ochii ei se uita. – Mândra-i de înduiosere;
Ceasul ultim îi împaca toata viata-i de durere;
Ah! sopteste el pe moarte – cine esti ghicesc, iubita.

 

Am armat pamântul ista, vremea mea, viata, poporul,
Cu gândirile-mi rebele contra cerului deschis;
El n-a vrut ca sa condamne pe demon, ci a trimis
Pre un înger sa ma-mpace, si-mpacarea-i... e amorul.

(1873, 1 aprilie)

previous
<< (înapoi la Opera)
paginile 1_2 pagina principala scrisori marturii critice biografie pagina principala bibliografie