Si ca sa-ti fie pe deplin Ea-l asculta pe copilas Si-i zise-ncet: – Înca de mic Dar un luceafar, rasarit Si tainic genele le plec, Luceste cu-n amor nespus Patrunde trist cu raze reci De-aceea zilele îmi sunt – Tu esti copila, asta e...
Iubirea cunoscuta,
Când sarutându-te ma-nclin,
Tu iarasi ma saruta.
Uimita si distrasa,
Si rusinos si dragalas,
Mai nu vrea, mai se lasa,
Te cunosteam pe tine,
Si guraliv si de nimic,
Te-ai potrivi cu mine...
Din linistea uitarii,
Da orizon nemarginit
Singuratatii marii;
Caci mi le împle plânsul,
Când ale apei valuri trec
Calatorind spre dânsul;
Durerea sa-mi alunge,
Dar se înalta tot mai sus,
Ca sa nu-l pot ajunge.
Din lumea ce-l desparte...
În veci îl voi iubi si-n veci
Va ramânea departe...
Pustii ca niste stepe,
Dar noptile-s de-un farmec sfânt
Ce nu-l mai pot pricepe.
Hai s-om fugi în lume,
Doar ni s-or pierde urmele
Si nu ne-or sti de nume,
Caci amândoi vom fi cuminti,
Vom fi voiosi si teferi,
Vei pierde dorul de parinti
Si visul de luceferi.
*
Porni luceafarul. Cresteau
În cer a lui aripe,
Si cai de mii de ani treceau
În tot atâtea clipe.
Un cer de stele dedesupt,
Deasupra-i cer de stele –
Parea un fulger nentrerupt
Ratacitor prin ele.
Si din a chaosului vai,
Jur-împrejur de sine,
Vedea, ca-n ziua cea de-ntâi,
Cum izvorau lumine;
Cum izvorând îl înconjur
Ca niste mari, de-a-notul...
El zboara, gând purtat de dor,
Pân’ piere totul, totul;
Caci unde-ajunge nu-i hotar,
Nici ochi spre a cunoaste,
Si vremea-ncearca în zadar
Din goluri a se naste.
Nu e nimic si totusi e
O sete care-l soarbe,
E un adânc asemenea
Uitarii celei oarbe.
– De greul negrei vecinicii,
Parinte, ma dezleaga
Si laudat pe veci sa fii
Pe-a lumii scara-ntreaga;
O, cere-mi, Doamne, orice pret,
Dar da-mi o alta soarte,
Caci tu izvor esti de vieti
Si datator de moarte;
