MELANCOLIE

Parea ca printre nouri s-a fost deschis o poarta,
Prin care trece alba regina noptii moarta.
O, dormi, o, dormi în pace printre faclii o mie
Si în mormânt albastru si-n pânze argintie,
In mausoleu-ti mândru, al cerurilor arc,
Tu adorat si dulce al noptilor monare!
Bogata în întinderi sta lumea-n promoroaca,
Ce sate si câmpie cu-n luciu val îmbraca;
Vazduhul scânteiaza si ca unse cu var
Lucesc zidiri, ruine pe câmpul solitar.
Si tintirimul singur cu strâmbe cruci vegheaza,
O cucuvaie sura pe una se asaza,
Clopotnita trosneste, în stâlpi izbeste toaca,
Si straveziul demon prin aer când sa treaca,
Atinge-ncet arama cu zimtii-aripei sale
De-auzi din ea un vaier, un aiurit de jale.
Biserica-n ruina
Sta cuvioasa, trista, pustie si batrâna,
Si prin ferestre sparte, prin usi tiuie vântul –
Se pare ca vrajeste si ca-i auzi cuvântul –
Nauntrul ei pe stâlpii-i, pareti, iconostas,
Abia conture triste si umbre au ramas;
Drept preot toarce-un greier un gând fin si obscur,
Drept dascal toaca cariul sub învechitul mur.

...........................................

Credinta zugraveste icoanele-n biserici –
Si-n sufletu-mi pusese povestile-i feerici,
Dar de-ale vietii valuri, de al furtunii pas
Abia conture triste si umbre-au mai ramas.
In van mai caut lumea-mi în obositul creier,
Caci ragusit, tomnatec, vrajeste trist un greier:
Pe inima-mi pustie zadarnic mâna-mi tiu,
Ea bate ca si cariul încet într-un sicriu.
Si când gândesc la viata-mi, îmi pare ca ea cura
Incet repovestita de o straina gura,
Ca si când n-ar fi viata-mi, ca si când n-as fi fost.
Cine-i acel ce-mi spune povestea pe de rost
De-mi tin la el urechea – si râd de câte-ascult
Ca de dureri straine?... Parc-am murit de mult.

(1876, 1 septembrie)