MORTUA EST!

Faclie de veghe pe umezi morminte,
Un sunet de clopot în orele sfinte,
Un vis ce îsi moaie aripa-n amar,
Astfel ai trecut de al lumii hotar.

Trecut-ai când ceru-i câmpie senina,
Cu râuri de lapte si flori de lumina,
Când norii cei negri par sombre palate,
De luna regina pe rând vizitate.

Te vad ca o umbra de-argint stralucita,
Cu-aripi ridicate la ceruri pornita,
Suind, palid suflet, a norilor schele,
Prin ploaie de raze, ninsoare de stele.

O raza te-nalta, un cântec te duce,
Cu bratele albe pe piept puse cruce,
Când torsul s-aude l-al vrajilor caier
Argint e pe ape si aur în aer.

Vad sufletu-ti candid prin spatiu cum trece;
Privesc apoi lutul ramas... alb si rece,
Cu haina lui lunga culcat în sicriu,
Privesc la surâsu-ti ramas înca viu –

Si-ntreb al meu suflet ranit de-ndoiala,
De ce-ai murit, înger cu fata cea pala?
Au nu ai fost juna, n-ai fost tu frumoasa?
Te-ai dus spre a stinge o stea radioasa?

Dar poate acolo sa fie castele
Cu arcuri de aur zidite din stele,
Cu râuri de foc si cu poduri de-argint,
Cu tarmuri de smirna, cu flori care cânt;

Sa treci tu prin ele, o sfânta regina,
Cu par lung de raze, cu ochi de lumina,
In haina albastra stropita cu aur,
Pe fruntea ta pala cununa de laur.

O, moartea e-un chaos, o mare de stele,
Când viata-i o balta de vise rebele;
O, moartea-i un secol cu sori înflorit,
Când viata-i un basmu pustiu si urât. –

Dar poate... o! capu-mi pustiu cu furtune,
Gândirile-mi rele sugrum cele bune...
Când sorii se sting si când stelele pica,
Imi vine a crede ca toate-s nimica.

Se poate ca bolta de sus sa se sparga,
Sa cada nimicul cu noaptea lui larga,
Sa vad cerul negru ca luminile-si cerne
Ca prazi trecatoare a mortii eterne...

S-atunci de-a fi astfel... atunci în vecie
Suflarea ta calda ea n-o sa învie,
Atunci graiu-ti dulce în veci este mut...
Atunci acest înger n-a fost decât lut.

Si totusi, tarâna frumoasa si moarta,
De racla ta razim eu harfa mea sparta
Si moartea ta n-o plâng, ci mai fericesc
O raza fugita din chaos lumesc.

S-apoi... cine stie de este mai bine
A fi sau a nu fi... dar stie bine
Ca ceea ce nu e, nu simte dureri,
Si multe dureri-s, putine placeri.

A fi? Nebunie si trista si goala;
Urechea te minte si, ochiul te-nseala;
Ce-un secol ne zice ceilalti o dezic.
Decât un vis sarbad, mai bine nimic.

Vad vise-ntrupate gonind dupa vise,
Pân’ dau în mormintele ce-asteapta deschise,
Si nu stiu gândirea-mi în ce sa o sting:
Sa râd ca nebunii? Sa-i blestem? Sa-i plâng?

La ce?... Oare totul nu e nebunie?
Au moartea ta, înger, de ce fu sa fie?
Au e sens în lume? Tu chip zâmbitor,
Trait-ai anume ca astfel sa mori?

De e sens într-asta, e-ntors si ateu,
Pe palida-ti frunte nu-i scris Dumnezeu.

(1871, 1 martie)