SATIRA III - (paginile 5-6)
menu

 

Imparati pe care lumea nu putea sa-i mai încapa,
Au venit si-n tara noastra de-au cerut pamânt si apa
Si nu voi ca sa ma laud, nici ca voi sa te-nspaimânt,
Cum venira, se facura toti o apa s-un pamânt.
Te falesti ca înainte-ti rasturnat-ai valvârtej
Ostile leite-n zale de-mparati si de viteji?
Tu te lauzi ca Apusul înainte ti s-a pus?...
Ce-i mâna pe ei în lupta, ce-au voit acel Apus?
Laurii voiau sa-i smulga de pe fruntea ta de fier,
A credintii biruinta cata orice cavaler.
Eu? Imi apar saracia si nevoile si neamul...
Si de-aceea tot ce misca-n tara asta, râul, ramul,
Mi-e prieten numai mie, iara tie dusman este.
Dusmanit vei fi de toate, far-a prinde chiar de veste;
N-avem osti, dara iubirea de mosie e un zid
Care nu se-nfioreaza de-a ta faima, Baiazid!


Si abia pleca batrânul... Ce mai freamat, ce mai zbucium!
Codrul clocoti de zgomot si de arme si de bucium,
Iar la poala lui cea verde mii de capete pletoase,
Mii de coifuri lucitoare ies din umbra-ntunecoasa;
Calaretii împlu câmpul si roiesc dupa un semn
Si în caii lor salbateci bat cu scarile de lemn,
Pe copite iau în fuga fata negrului pamânt,
Lanci scânteie lungi în soare, arcuri se întind în vânt,
Si ca nouri de arama si ca ropotul de grindeni,
Orizontu-ntunecându-l, vin sageti de pretutindeni,
Vâjâind ca vijelia si ca plesnetul de ploaie...
Urla câmpul si de tropot si de strigat de bataie.
In zadar striga-mparatul ca si leul în turbare,
Umbra mortii se întinde tot mai mare si mai mare;
In zadar flamura verde o ridica înspre oaste,

 

 

 

Caci cuprinsa-i de pieire si în fata si în coaste,
Caci se clatina rarite siruri lungi de batalie;
Cad asabii ca si pâlcuri risipite pe câmpie,
In genunchi cadeau pedestri, colo caii se rastoarna,
Când sagetile în valuri, care suiera, se toarna
Si, lovind în fata,-n spate, ca si crivatul si gerul,
Pe pamânt lor li se pare ca se naruie tot cerul...
Mircea însusi mâna-n lupta vijelia-ngrozitoare,
Care vine, vine, vine, calca totul în picioare;
Durduind soseau calarii ca un zid înalt de suliti,
Printre cetele pagâne trec rupându-si large uliti;
Risipite se-mprastie a dusmanilor siraguri,
Si gonind biruitoare tot veneau a tarii steaguri,
Ca potop ce prapadeste, ca o mare turburata
Peste-un ceas pagânatatea e ca pleava vânturata.
Acea grindin-otelita înspre Dunare o mâna,
Iar în urma lor se-ntinde falnic armia româna.


Pe când oastea se asaza, iata soarele apune,
Voind crestetele nalte ale tarii sa-ncunune
Cu un nimb de biruinta; fulger lung încremenit
Margineste muntii negri în întregul asfintit,
Pân ce izvorasc din veacuri stele una câte una
Si din neguri, dintre codri, tremurând s-arata luna:
Doamna marilor s-a noptii varsa liniste si somn.
Lânga cortu-i, unul dintre fiii falnicului domn
Sta zâmbind de-o amintire, pe genunchi scriind o carte,
S-o trimita dragei sale, de la Arges mai departe:


De din vale de Rovine
Graim, Doamna, catre Tine,
Nu din gura, ci din carte,

bottom
<< (înapoi la Opera)
paginile 7_8paginile 3_4 pagina principala scrisori marturii critice biografie pagina principala bibliografie