Cezara- (paginile 15-16)
menu

„O iubesti, fatul meu, fara s-o stii. Cinis et umbra sumus.

Euthanasius".

VI

Sunt oameni, pe cari spirite de observatie si femeile îi descoasa dintr-o singura apucatura – oameni cu putin spirit, dar de-un caracter tare, expres, consecvent. Astfel era Castelmare. Daca o femeie l-ar fi auzit tragând clopotelul – ar fi stiut îndata cu ce fata sa-l primeasca; daca un actor bun i-ar fi auzit pasii severi, apasati si de-o aspra regularitate, rasunând prin galeriile si coridoarele palatului Bianchi, ar fi stiut prin o actiune reconstructiva, fara sa-l vada, sa-si imagineze aproape caracterul omului în cestiune: o natura comuna, consecventa si puternica.

Puindu-si odata-n minte de-a lua pe Cezara vrând-nevrând, lui îi erau toate mijloacele binevenite, desi nu dispunea de multe, caci nu avea destul spirit pentru aceasta. Dar, întru cât îl servea inteligenta, el cerca a descoperi daca nu cumva sireata copila ar avč vreun amor.

Desi Ieronim nu stia ce fel e simtirea lui pentru Cezara, îi placea sa asculte de ea, ca un copil de sora-sa mai mare si, drept vorbind, ea abuza într-un mod neiertat de aceasta putere ce-o avea asupra lui. El simtea în prezenta ei un fel de duiosie în inima, un fel de fior fara de înteles, al carui suvenire îl urmarea zile întregi. Nu se poate zice ca era amor, caci, desi-i placč prezenta ei, totusi îi placea si mai mult ca, departe de ea, sa cugete la dânsa. În asemenea resuveniri, în cari el se juca cu imaginea-i, prezenta ei aievea îi era chiar suparatoare. Simtea, pare-ca, un ghimp în inima, când ea era fata – nu mai avea acea libertate de vis, care era esenta vietei sale si singura fericire a unui caracter multamita, fara amor si fara ura. „Daca mi-ar da pace, gândi el în sine, totusi ar fi cum ar fi. Atunci as tine-o de mâna ei mica si ne-am uita în luna – în virgina luna – atunci o privesc ca pe o statua de marmura sau ce pe-un tablou zugravit pe un fond luminos, într-o carte cu icoane... Pare-ca parul ei e o spuma de aur, atât de moale-i... Si fata ei se polieste într-un mod ciudat. Dar nu-mi da cât lumea pace... mereu ma gâtuie... ma saruta – si zice c-o iubesc. Ba pe dracul! Altfel... e chiar frumoasa – sa spun dreptul. Barbia se rotunzeste ca un mar galben... gurita câteodata parca-i o cireasa... si ochii, ah! ochii! Numai de nu i-ar apropia de-ai mei... îmi atinge genele si ma-nfioara pân-în talpi. Atunci nu mai vad ce frumoasa e... o negura îmi întuneca ochii... atunci as omorî-o... Asta nu-i trai, asta-i chin! Dar biata copila... sa fiu drept... ce stie ea ca ma chinuie."

Si azi îmbla prin gradina palatului Bianchi.Asemenea unor aripi de vultur salbatic, cuprindea, ca un privaz1(1. privaz – aci cu

sens de rama, cadru.), parul negru si uscat, acea frumoasa si ostenita fata de marmura de Paros2 (2. Paros – insula faimoasa prin marmora ei de un alb stralucitor, „ca pe-o marmura de Paros" – folosit si în Scrisoarea a IV-a.). Pleoapele pe jumatate lasate-n jos tradau marimea ochilor lui de-un întunecos si demonic albastru si cu toate acestea dezgustati; buzele-ntredeschise aratau o energica durere, si numai gâtul se-ndoia cu mândrie, ca si când nu si-ar fi pierdut-o sub greutatea vietii. Noaptea era lucie, aerul parea nins de razele lunei, cari se furisau prin întunecoasa verdeata a copacilor. El sezu pe o banca, cu mânile unite si lasate preste genunchi, cu fruntea plecata si parul risipit preste ea, gândea lucruri de cari nu-si da sama si numai luna lunicând pintre nouri împlea noaptea de vis. S-auzi un fosnet usor care-l trezi... Era ea. Cum se schimbase acum? Fata ei nu mai era trasa, ci se rotunzea vadit, sânii ei erau mai plini, numai rosata din obraz disparuse, facând loc unei palori, care-i da un aer de nespusa blândeta. Ochii nu mai aveau acea salbatica si noptoroasa stralucire, în adâncimea carora fulgera întunecosul amor si întunecoasa dorinta... ci limpeziti, nespus de adânci, te-ai fi uitat zile întregi în ei. Liniste si o melancolica pace era în adâncimea lor... Si în acea fata atât de palida, plina, dar trista, surâdea suferitor oarecum gura de purpura... o roza a Ierihonului1(1. Localitate palestiniana, amintita în legendele biblice.), a carei frumuseta nu se trece. Ea s-apropia încet prin aleele strabatute de seninul noptii, pe cararile albe zugravite cu umbrele mrejelor de frunze. Ea-l vazu, dar nu-si iuti pasul. Îi ghicise ea caracterul? Poate. El stetea locului si se uita lung la ea, cum s-apropia încet, asemenea unei lunatice, ca-n somn2 (2. Ca-n somn– imagine folosita si în sonete.).

El... rezamându-si cotul pe spata bancei, îsi lasa barbia pe mâna, miscându-si încet degetele, si se uita uimit cu ochii stralucitori la stralucitorul ei chip, ce s-apropia. Ea sazu alturi cu el, dar drept în luna. Nu-i atinse mâna – nimic. Luna o polia frumos si ea era îndestul de vicleana spre a se lasa muiata-n întreg de aceasta dulce si voluptoasa lumina. El o privea mereu. Apoi îsi întinse el mai întâi mâna si apuca încet mânuta ei fina si rece. „Ah! gândi, si un ce nemaisimtit îi trecu prin inima, ah! cum îmi place acum." Acum se lipi cu-ncetul de chipul ei mladios si usor si, aplecându-si gura la urechea ei, îi sopti lin – desi cu glasul plin de înfocare:

– Priveste la luna, luna mieze-noptii, frumoasa ca un copil de patrusprezece zile si rece... Nu simti tu c-a încetat toata durerea vietei, orice dorinta, orice aspirare în privirea acestui mândru tablou din care faci si tu parte... Acum esti în capul meu înger, frumoasa cum nu te-am vazut niciodata... dulce... Nu stii tu ca eu te iubesc...?

Ea se-nfiora, dar tacu.

paginile 17_18paginile 13_14
<<(înapoi la Opera)
pagina principala scrisori marturii critice biografie pagina principala bibliografie