Cezara- (paginile 19-20)
menu

VII

Ieronim se-ntinsese pe patu-i si dedese-ntr-o parte perdeaua de la fereastra, spre a se uita cum luna apunea în râu, facând pare-ca din suprafata lui un drum moale si luminos, când auzi batând încet în usa. El se scula si deschise. Era pictorul.

– Tinere, zise el, trebuie sa fugi cât mai în graba din oras.

– De ce?

– Ai omorât pe Castelmare.

– Stiu.

– Stii. Dar ceea ce nu stii, poate, e ca el e nepotul si mostenitorul lui podesta1 (1. podestŕ – în Italia, primarul, guvernatorul unui oras.) din acest oras, ca duelele sunt oprite si ca poti ajunge la spânzuratoare.

– Ei si?

– Ei si? De unde-ai învatat acest limbagiu? Ieronim, adoase batrânul molcom, copilul meu, mi-ar parč rau de capul tau atât de frumos. Afara de-aceea mai ai o consideratie... Iat-o.

El îi dete o hârtie mâzgalita în linii strâmbe. Acesta o deschise.

Cezara catre Ieronim

F„ugi, te rog. Nu l-ai ucis pe Castelmare. Înabusit de sânge, au zis oamenilor sa-l aduca la noi. A povestit tot, cui îi datoreste rana sa. Fugi... te rog! Pot sa te urmareasca înca-n asta noapte. Ce-i si mai trist: contele voieste sa se logodeasca cu mine în starea în care se afla si nu am nici o putere de-a rezista!... Dar te iubesc. Crede ca nu voi supravietui nenorocirea mea1(1. nu voi supravietui nenorocirea – forma neobisnuita, tranzitiva a verbului supravietui care de obicei cere un dativ.). Ramâind aici, nu m-ai scapa, ci m-ai face numai sa mor de îngrijire... paserea mea! Fugi, si poate ca... ah! unde-i o speranta, de care sa ma tin?... nu vezi ca nu stiu ce sa-ti zic... ti-as zice: vino la mine, si nu pot. Spune-mi: sa te pierd, pentru a te mai vedč o data?Nu! Fugi, Ieronim; poate ca vro întâmplare neprevazuta sa ma pastreze pentru tine... poate contele sa moara... Îi doresc moartea... te iubesc! Nu, nu! nu crede ca te iubesc într-atât, încât sa-ti zic sa ramâi... Adio... dragutul meu!

Cezara"

Ieronim s-arunca mantia pe umeri si ei mersera pe tarmul râului, unde Francesco îi dadu barca lui. El îmbratosa pe batrânul amic, desprinse barca de Tarm, se sui si pluti în josul râului, pâna ce, ajungând pe luciul înalt al marii, el arunca cârma si lopeti în apa, se culca în

barca, sub cerul ce-si ridica înstelata sa maretie, si astfel – un graunte plutitor pe aria nemarginita a apelor – adormi adânc.

A doua zi soarele era sus, când îsi deschise ochii... El vazu ca barca lui se-ntepenise între niste stânci de piatra... Soarele stapânea cerul si împlea sânul marii cu lumina. La malul continental el vazu rasarind, din stânci padurene, o monastire veche, prin ale carei colonade de piatra sura, în cerdac, îmblau cu pas regulat si încet calugarite. O gradina unita cu murii monastirei se-ntindea pâna jos la poalele marii, care se misca urcându-si apele pâna lânga un boschet de chiparos si roze, tainuit în ponorârea unei stânci, ca un azil de scaldatoare.

El se desculta si, sarind de pe-o piatra pe alta, cerceta stâncosul sau imperiu. El dadu de un izvor de apa vie si dulce, care se repezea cu mult zgomot din fundul unei pesteri. Intra în pestera... o racoreala binefacatoare îl cuprinse pe el, pe care soarele-l arsese în somnu-i... merse mereu înainte... pestera se lungea din ce în ce si devenea tot mai întunecoasa. Deodata vazu ca o zare de senin, dar îi paru ca-i scapara. Vazând însa ca ea nu perea, el s-apropie si vazu o borta cât ai baga mâna, care corespundea undeva... se uita pe ea... vazu tufisuri mari si-i veni un miros adormitor de iarba. El cerca sa mareasca vorta cu puterea mânilor, dar era un granit, greu de înlaturat; numai un bolovan mare paru ca se misca. El îl urni – bolovanul se întoarse ca-n tâtâni si lasa o mica intrare, pe are o putu trece târându-se. El intra repede, împinse bolovanul la loc, acoperi chiar zarea cea mica cu pietre si pamânt, si când îsi întoarse privirea ca sa vada unde intrase, ramase încremenit de frumusetea privelistei.

Stânci uriesesti si cenusii erau zidite de jur împrejur, una peste alta pân-în ceriuri si-n mijlocul lor se adâncea o vale, o gradina de vale cu izvoare, în mijloc c-un lac si-n mijlocul lacului o insula, pe care steteau în siruri lungi stupii unei prisaci mari.

„E insula lui Euthanasius", gândi el uimit si pasea încet, minunându-se la fiecare pas. Pâna si insectele erau îmblânzite în acest rai. Fluturii curiosi, albastri, auriti, rosii îi acoperira parul lui lung si negru, încât capul lui parea presarat cu flori. Aerul acestei insule era plin de sarbatori murmuitoare1(1. sarbatori murmuitoare – expresie care figureaza si în Calin file de poveste.) ale albinelor, bondarilor, fluturilor; iarba îi ajungea pâna la piept, mazarichea punea lanturi înflorite picioarelor... o caldura, un miros voluptos patrundea raiul. El s-apropie de lac si, trecându-l pe unde era vad, veni în insula. Albinele înconjurara bâzâitul pe noul si tânarul împarat al raiului. S-apropie de pestera ce stia ca trebuie sa fie pe aceasta insula; o gasi într-adevar sculptata-n piatra, gasi dalta si uneltele de sculptura, patul, un ulcior cu apa; dar batrânul lipsea. Pe o mescioara era o foaie scrisa.

paginile 21_22paginile 17_18
<<(înapoi la Opera)
pagina principala scrisori marturii critice biografie pagina principala bibliografie