Cezara- (paginile 21-22)
menu

„Simt ca maduva mea devine pamânt, ca sângele meu e înghetat si fara cuprins ca apa, ca ochii mei abia mai reflecteaza lumea-n care traiesc. Ma sting. Si nu ramâne decât urciorul de lut, în care au ars lumina unei vieti bogate. Ma voi aseza sub cascada unui pârâu; liane si flori de apa sa încunjure cu vegetatia lor corpul meu si sa-mi stratese1(1. stratese – întretese.) parul si barba cu firele lor... si-n palmele-mi întoarse spre izvorul etern al vietei, «soarele», viespii sa-si zideasca fagurii, cetatea lor de ceara. Râul curgând în veci proaspat sa ma dizolve si sa ma uneasca cu întregul naturei, dar sa ma feresca de putrejune. Astfel cadavrul meu va sta ani întregi sub torentul curgator, ca un batrân rege din basme, adormit pe sute de ani într-o insula fermecata."

Ieronim privi paretii sculptati cu scene de amor, vazu carti vechi si scrieri multe pe politele unui dulap rezimat de un parete si, mirosind apa din ulcior, vazând ca ea-i rasuflata si bahnita2 (2. bahnita– clocita, statuta.), presupuse ca batrânul trebuia sa fi murit. Astfel el, mostenitorul firesc al acestui locas de pace, a acestei gradini închise ca o odaie, rascoli cartile, cari erau toate alese si-i promiteau multa petrecere; scrierile mosneagului, în cari fiecare cugetare era un monogram al acestui cap adânc si fericit si a caror rezonanta era atât de mare, încât fiecare constructie trezea o lume de cugetari si analogii în capul tânarului. Intr-adevar se familiariza în curând cu micul lui imperiu, era ca acasa, îngrijea de straturile gradinei si de stupi, îmbla ca o caprioara salbatica prin tufariile si ierburile insulei. Adesea în noptile calde se culca gol pe malurile lacului, acoperit numai c-o pânza de in, s-atunci natura întreaga, murmurul izvoarelor albe, vuirea marii, maretia noptii, îl adânceau într-un somn atât de tare si fericit, în care traia doar ca o planta, fara durere, fara vis, fara dorinta.

VIII

In ziua-n care era sa se serbeze cununia Cezarei cu Castelmare, tatal ei, marchizul Bianghi, muri de apoplexie în mijlocul paharelor si a comesenilor sai. Când ea-l vazu întins pe pat, genele înca deschise peste ochii sticlosi, gura plina de spume, ea se razima de bolta unei feresti si privi dezgustata asupra acelui cadavru, care nu-si traise decât sie si care, spre a-si împlini patime, cari aveau sa aiba acest sfârsit, era s-o vânda pe ea, chipul de madona, omului pe care-l ura mai mult în lume.

Când Castelmare se prezinta, începu s-o mângâie.

– Contesa, zise el, parintele d-tale a murit si ai ramas ara alt sprijin în lume decât mine, viitorul d-tale barbat.

– Ba si fara acesta, zise ea, caci d-ta ai încetat de-a fi biitoriul meu barbat – sau cel putin anul meu de doliu au departat aceasta fericita perspectiva. Vei bate iar la usa mea dupa un an.

Castelmare iesi nemultamit, aruncându-i o ultima privire de ura neîmpacata. Francesco o sfatui de-a parasi orasul, unde era expusa urmaririlor crudului ei adorator, si sa se retraga la o monastire de calugarite, în apropiere de câteva ore – unde ea se si duse dupa înmormântarea tatalui ei.

Ea slabise de grija, sarmana copila... despre Ieronim nu mai auzise nimica, numai cât ca barca lui Francesco, în care el se pornise pe mare, se gasise sfarâmata la tarmuri, astfel încât ea-l crezu înecat, mort de mult.

In murii linistiti ai monastirei ea se regasi pe sine însasi. Chilia, ce i se dedese, era cu fereastra-nspre gradina si mare; si adese, tragând zavorul la usa-i ca sa nu fie suparata de intrarea nimanui, ea privea oare întregi la înmiirea undelor departate, ce se perdeau în orizont, la pravalatica1 (1. pravalatica – înclinata (si în Calin).) gradina, frumoasa si salbaticita, care-si înradacinase hatisurile si arborii pâna lânga tarm – sau alte dati, pierzându-se pintre aleele umbroase, ea plivea firele de iarba de pe carare sau se ascundea într-un boschet aproape de tarm, în care sedea ore întregi, adâncita în dorul ei fara de speranta.

In zile calde, ea se dezbraca si, lasându-si hainele-n boschet, se cobora la mare. Chip minunat, atare de zapada în care tânara delicateta, dulcea moliciune a copilariei era întrunita cu frumusetea nobila, coapta, suava, pronuntata a femeiei. Prin transparenta generala a unei peliti netede se vedeau parca vinele viorii si, când piciorul ei atingea marea, când simte apele muindu-i corpul, surâsul ei devine iar nevos si salbatec ca toata copilaria ei; în lupta cu oceanul batrân, ea se simte reîntinerind, ea surâde cu gura înclestata de energie si se lasa îmbratosarei zgomotoase ale oceanului taind din când în când cu bratele albe undele albastre, înotând când pe o coasta, când pe spate, tologindu-se1(1. tologindu-se – tolanindu-se.) voluptos pe patul de valuri.

Incepuse a însera si ea iar se lasa amorului ei cu marea, iar surâdea în faTa valurilor cu acea intensiva si dulce voluptate, îsi golise gâtul ei de ninsoare, îsi despletise parul pe umerii rotunzi si pe sânii crescuti în sete de amor, pâna ramase goala si frumoasa ca o statua antica, având înaintea acestei din urma avantagiul vietei, acea pelita calda, dulce, neteda, care lasa urme dac-o atingeai. S-arunca în mare si începu sa-noate, puindu-si drept tel de ajuns niste stânci, ce le vedeau un sfert de ceas departe de tarm.

Undele linistite o duceau si în curând ajunse la stâncile din mare. Ea merse-ncentinel de-a lungul lor, rezamându-si mâinile de paretii de piatra, ajunse la o pestera, din care curgea sfâsiat si stralucind un izvor, intra mergând de-a lungul pârâului, si deodata o panorama cereasca se deschise ochilor ei...

„D-zeule! ce rai! gândi ea, voi sta aici putin." Ea merse-nainte prin iarba, care calda si mirositoare îi gâdila corpul, s-arunca în lacul limpede ca lacrima, a carui apa o facea mai sa adoarma, fugea apoi prin dumbrava de portocale, gonita de fluturi si albine... Era nebuna, ca un copil, ratacit într-o gradina fermecata de basme. In urma, vazând ca soarele se-nclinase, ea se întoarse pe calea pe care venise, dar care fu spaima ei, când nu vazu nici o iesire?

Ce sa faca? Cu gândul ca s-a ratacit, îsi primbla ochii de jur împrejur... nicairi o iesire...

paginile 23_24paginile 19_20
<<(înapoi la Opera)
pagina principala scrisori marturii critice biografie pagina principala bibliografie