Cezara- (paginile 23-24)
menu

„Ah, gândi, si ce-ar si fi, de as petrece o noapte în acest rai farmacat? Cine ma vede si cine ma stie?"

................................................

Se facuse noaptea. Stelele mari si albe tremurau pe cer si argintul lunei trecea sfâsiind valurile transparente de nouri, ce se-ncreteau în drumu-i. Noaptea era calda, îmbatata de mirosul snopurilor de flori; dealurile straluceau sub o pânza de neguri – apa molcoma a lacului, ce-nconjura dumbrava, era poleita si tremurând îsi arunca din când în când undele sclipitoare spre tarmii adormiti. Si-n mijlocul acestei feerii a noptii, lasate asupr aunui rai înconjurat de mare, trecea Cezara, ca o-nchipuire de zapada, cu parul ei lung de aur, ce-i ajungea la calcâie... Ea mergea încet... Toate visele, toata încântarea unei aromate nopti de vara îi cuprinsese sufletul ei virgin... ar fi plâns! Isi aducea aminte de amantul ei si-i parea ca-i Eva-n paradis, singura cu durerea ei. Ea veni lânga lac si vazu carare de prund pe sub apa. Incepu sa treaca si apa fugea rotind împrejurul glesnelor ei... Ea se uita l-acea dumbrava încântata... o dorinta de fericire îi cuprinse sânul... era atât de însetata de amor, ca copilul cel tânar si fraged, buzele ei erau uscate de dorinta unei sarutari, cugetarea ei era împatimita, ca un strat cu florile pe jumatate vestezite de arsita. Când ajunse în dumbrava, umbra mirositoare a arborilor nalti arunca un reflect albastru asupra pelitei ei, încât parea o statua de marmura, în lumina viorie... Deodata ea vazu prin arbori o figura de om... gândea ca-i o închipuire a ei, proiectata pe mrejele de frunze... si acel chip lua din ce în ce conture mai clare... era el.

„Ah! gândi ea zâmbind, ce nebuna sunt... pretutindenea el, în frumusetea noptii, în tacerea dumbravelor!"... El s-apropie... El credea asemenea ca are-o-nchipuire aievea înaintea lui... O privi lung, se privira lung.

Când îi lua mâna... ea tipa.

– Cezara! striga el, cuprinzând-o-n bratele lui... Cezara! esti o închipuire, un vis, o umbra a noptii zugravita cu zapaeda luminei de luna? Sau esti, tu? Tu?

Ea plângea... nu putea raspunde. Se credea nebuna, credea ca-i vis, s-ar fi vrut numai ca vecinic sa tie acel vis.

– Tu esti? chiar tu? întreba ea cu glasul înecat, caci toata cugetarea ei se-mprospatase, toate visele ei reveneau splendide si doritoare de viata... Ea nu se mai satura privindu-l.... si uitase starea în care era.

.................................................

(Curierul de Iasi,
6, 11, 13, 15 si 18 august 1876)

paginile 21_22
<<(înapoi la Opera)
pagina principala scrisori marturii critice biografie pagina principala bibliografie