Cezara- (paginile 5-6)
menu

– Ei, nu...

– Ei, da... Complimentele mele, domnisoara, zice Francesco, repezindu-se spre usa.

L-ar fi oprit... nu-i venea la socoteala... sa nu-l opreasca nu se cadea. Ea nu facu nimica, ceea ce era mai cuminte în cazul de fata. Pictorul iesi zâmbind cu rautate, dar cu deosebire încântat de mutrele ce le taia Cezara... contrazicatoare, turburi, desperate...

Ea ramase-ntr-o confuzie. Privea la Ieronim. Ce frumos era... Inima tremura-n ea... l-ar fi omorât daca ar fi fost al ei... Era nebuna.

Dar ce frumoasa, ce plina, ce amabila2(2. amabila – mai degraba în sensul originar de buna de iubit, decât de politicoasa, pe care-l are azi.) era ea! Fata ei era de-o albeata chilimbarie, întunecata numai de-o viorie umbra, transparitiunea acelui fin sistem venos, ce concentreaza idealele artei în boltita frunte si-n acei ochi de-un albastru întuneric, cari sclipesc în umbra genelor lungi si devin prin asta mai dulci, mai întunecosi, mai demonici. Parul el blond pare-o bruma aurita, gura dulce cu buza dedesupt putin mai plina parea ca cere sarutari, nasul fin si barbia ratunda si dulce ca la femeile lui Giacomo Palma3(3. Giacomo Palma (Jacopo Negretti - Palma Vecchio, – 1480-1528) – pictor italian influentat în crearea Madonelor de Bellini si Giorgione.). Atât de nobila, atât de frumoasa, capul ei se ridica c-un fel de copilatoara mândrie, astfel cum si-i ridica caii de rasa araba, s-atunci gâtul nalt lua acea energie marmoree si doritoare totodata ca gâtul lui Antinous4(4. Antinous – tânarul de frumusete legendara, favorit al împaratului Hadrian, adesea reprezentat în pictura si sculptura.).

Ea-si culca capul într-o mâna si privi la acel tânar calugar cu o indefinibila, resignata dorinta. Toate vorbele lui Francesco ea nu le lua decât de gluma, a carei reaalitate, ce-i drept, i-ar fi si placut. Ce întunecoase bucurii simtea inima ei în acea privire... cum ar fi dorit... ce ar fi dorit...? Ah! cine o spune, cine-i poate spune, si care limba e-ndestul de bogata, ca sa poata exprima acea nemarginire de simtiri, cari se gramadesc nu în amor însusi, ci în setea de amor. Ea viseaza-n fereastra... sa viseze numai... n-ar fi un pacat analiza simturilor ei?...



III

Onufrei si Ieronim, trecând pe strade, nu vedeau ca erau urmariti de-un om. Era pictorul. Ieronim avea sa caute la posta, unde si afla o scrisoare de la un unchi al lui, un batrân sahastru. Iata ce scria:

„Iubite în Cristos nepoate,

Este o frumusete de zi acum când îti scriu si sunt atât de plin de dulceata cea proaspata a zilei, de mirosul câmpiilor, de gurele înmiite ale naturei, încât pare ca-mi vine sa spun si eu naturei ceea ce gândesc, ce simt, ce traieste în mine. Lumea mea este o vale, încunjurata din toate partile de stânci nepatrunse, cari stau ca un zid dinspre mare, astfel încât suflet de om nu poate sti acest rai pamântesc, unde traiesc eu. Un singur loc de intrare este - o stânca miscatoare ce acopere maestru gura unei pestere, care duce pân-înlauntrul insulei. Altfel, cine nu patrunde prin acea pestera crede ca aceasta insula este o gramada de stânci sterpe înaltate în mare, fara vegetatie si fara viata. Dar cum este inima? De jur împrejur stau stâncile uriesesti de granit ca niste pazitori negri, pe când valea insulei, adânca si desigur sub oglinda

marei, e acoperita de snopuri de flori, de vite salbatice, de ierburi nalte si mirositoare, în care coasan-a intrat niciodata.

Si deasupra paturei afânate de lume vegetala se misca o lume întreaga de animale. Mii de albine cutremura florile lipindu-se de gura lor, bondarii îmbracati în catifea, fluturii albastri împlu o regiune anumita de aer deasupra careia vezi tremurând lumina soarelui. Stâncele nalte fac ca orizontul meu sa fie îngust. O bucata de cer am numai, dar ce bucata! Un azur întunecos, limpede, transparent, si numai din când în când câte un nourel alb, ca si când s-ar fi varsat lapte pe cer. In mijlocul vaii e un lac, în care curg patru izvoare cari ropotesc, se sfadesc, murmura, rastoarna pietricele toata ziua si toata noaptea. E o muzica eterna în tacere varatica a vaiei si prin departare, prin iarba verde, pe costise de prund, le vezi miscându-se si serpuind cu argintul lor fluid, transparent si viu, aruncându-se în bratele bulboanelor, în care se-nvârtesc nebune, apoi repezindu-se mai departe, pâna ce, suspinând de satisfacere, s-adâncesc în lac. In mijlocul acestui lac, care apare negru de oglindirea stufului, ierbariei si rachitelor în jurul lui, este o noua insula mica cu o dumbrava de portocale. In acea dumbrava este pestera, ce am prefacut-o-n casa, si prisaca mea. Toata aceasta insula-n insula este o florarie sadita de mine anume pentru albine. Lucrez toata ziua câte ceva. Stii ca-n tinereta mea am fost la un sculptor. De aceea, dupa ce-am netezit granitul pesterei mele, am împlut suprafata paretilor cu ornamente si basoreliefuri, cum le împli tu cu schite. Deosebirea-i ca sculptura e goala, prin urmare chipurile ce le sculptez eu, asemenea. Pe un parete e Adam si Eva... Am cercat a prinde în aceste forme inocenta primitiva... Nici unul din ei nu stie înca ce-nsemneaza iubirea... ei se iubesc fara s-o stie... formele sunt virgine si necoapte... în expresia fetei am pus duiosie si nu pasiune, este un idil linistit si candid între doi oameni ce n-au constiinta frumusetei, nici a goliciunei lor. Ei îmbla-mbracati sub umbra unui sir de arbori, dinaintea lor o turma de miei.

Cu totul altfel e Venus si Adonis. Venus e numai amor. Ea-si pleaca capul ei îmbatat de pasiune pe umarul acelui tânar femeieste-frumos, timid si înamorat de sine, si el se uita furis la formele perfecte ale zeitei ce-l fericeste, caci i-e rusine sa se uite de-a dreptul. El joaca rolul unei fete naive, pe care amantul ar fi descoperit-o.

In genere îmi place a reprezenta pe femeia agresiva. Barbatul e fireste agresiv, va sa zica natura se repeta în fiece exemplar în asta privinta si exceptiile ei sunt tocmai femeile agresive. Este o nespusa gentileta în modul cum o femeie ce iubeste si care e totodata inocenta, timida, trebuie sa se apropie de un barbat sau ursuz, cine stie prin ce, sau si mai pudic si mai copil decât ea. Cum vezi, nu vorbesc de curtizane, de femei a caror experienta este calauza amorului, ci tocmai de agresiunea inocentei femeiesti. De-aceea, sculptez acum, tocmai pe paretele cel mai alb, pe Aurora si Orion. Stii ca tânara Aurora rapeste pe Orion, de care se-namorase însasi cruda si vergina Diana, si-l dusese în insula Delos. In fata lui Orion exprim acel fond de întuneric si mândrie, care-l vezi mai în fata tuturor tinerilor, în Aurora acea veselie nestingibila a fetelor tinere; a sculpta agresiunea în o asemenea fata este greu... Un lucru-mi pare ciudat. Dupa orele care în amor se numesc pastoresti, ramâne în om o profunda descuragiare si tristeta, ba sustin chiar ca în acele momente omul e mai capabil de sinucidere, ba mai nepasator fata cu moartea decât orisicând. Gasesc, pe de alta parte, ca un tânar nesedus e mai greu de a seduce decât o fata si ca biata Venus trebuie sa-si fi avut chinul ei cu Adonis. Este un mister în aceasta aversiune înainte, în trista dupa placere. Dar eu nu-l pricep.

paginile 7_8paginile 3_4
<<(înapoi la Opera)
pagina principala scrisori marturii critice biografie pagina principala bibliografie