Fat-Frumos din lacrima - (paginile 11-12)
menu

Multamita, raspunse ea zâmbind.

Totodata însa Genarul îi arunca în fata o batista rosie, usoara, mirositoare. Fata se uita mult în ochii tatalui sau, ca un om care se desteapta dintr-un vis, de care nu-si poate aduce aminte. Ea uitase tot ce-i spusese tata-sau. Insa floarea din fereastra veghea printre frunzele ei, ca o stea rosie prin încretiturile unui nor.

A doua zi Genarul pleca iarasi des-dimineata la vânatoare.

Fata saruta murmurând floarea rosie si Fat-Frumos nascu ca din nimica înaintea ei.

Ei, stii ceva? o întreba el.

Nu stiu nimica, zise ea trista si punând dosul mâinii pe fruntea ei, am uitat tot.

Insa eu am auzit tot, zise el. Ramâi cu bine, fata mea; în curând ne vom vedea iar.

El încalica pe un cal si disparu în pustiuri.

In arsita cea dogorâtoare a zilei vazu aproape de padure un tântar zvârcolindu-se în nisipul cel ferbinte.

Fat-Frumos, zise tântarul, ia-ma de ma du pâna-n padure, ca ti-oi prinde si eu bine. Sunt împaratul tântarilor.

Fat-Frumos îl duse pân în padurea prin care era sa treaca.

Iesind din padure, trecu iar prin pustiu de-a lungul marii, si vazu un rac atât de ars de soare, încât nu mai avea nici putere sa se mai întoarca-napoi...

Fat-Frumos, zise el, arunca-ma-n mare, ca ti-oi prinde si eu bine. Sunt împaratul racilor!

Fat-Frumos îl arunca în mare si-si urma calea.

Când înspre seara ajunse la un bordei urât si acoperit cu gunoi de cal. Imprejur gard nu era, ci numai niste lungi taruse ascutite, din care sase aveau fiecare-n vârf câte un cap, iar al saptelea, fara, se clatina mereu în vânt si zicea: cap! cap! cap! cap!

Pe prispa o baba batrâna si zbârcita, culcata pe un cojoc vechi, sta cu capul ei sur ca cenusa în poalele unei roabe tinere si frumoase, care-i cauta în cap.

Bine v-am gasit, zise Fat-Frumos.

Bine-ai venit, flacaule, zise baba sculându-se. Ce-ai venit? ce cauti? Vrei sa-mi pasti iepele poate.

Da.

Iepele mele pasc numai noaptea... Uite, chiar de-acu poti sa pornesti cu ele la pascut... Fata hai! ia da tu flacaului demâncatul ce i-am facut eu si porneste-l.

Alaturi cu bordeiul era sub pamânt o pivnita. El intra în ea si acolo vazu sapte iepe negre, stralucite, sapte nopti, care de când erau nu zarisera înca lumina soarelui. Ele nechezeau si bateau din picioare.

Nemâncat toata ziua, el cina ce-i daduse baba, s-apoi, încalecând pe una din iepe, mâna pe celelalte în aerul întunecos si racoros al noptii. Dar încet, încet simti cum se strecoara un somn de plumb prin toate vinele lui, ochii i se paienjenira si el cazu ca mort în iarba pajistei. El se trezi pe când mijea de ziua. Când colo iepele nicaieri. El îsi credea capul pus în teapa, când vede iesind dintr-o padure-n departare cele sapte iepe alungate de un roi nemarginit de tântari si un glas subtire-i zise:

Mi-ai facut un bine, ti l-am facut si eu.

Când se întoarse cu caii, baba începu sa turbe, sa rastoarne casa cu sus-n jos si sa bata fata, care nu era de vina.

Ce ai, mama? întreba Fat-Frumos.

Nimica, zise ea, mi-a venit si mie toane. Asupra ta n-am nimica... sunt foarte multumita.

Apoi, intrând în grajd, începu sa bata caii, tipând:

Ascundeti-va mai bine, bata-v-ar mama lui Dumnezeu, ca sa nu va mai gaseasca, uciga-l crucea si manânce-l moartea!

A doua zi porni cu caii, dar iar cazu jos si dormi pâna ce mijea de ziua. Disperat, era sa ieie lumea-n cap, când deodata vede rasarind din fundul marii cei sapte cai, muscati de-o multime de raci.

Mi-ai facut un bine, zise un glas, ti l-am facut si eu.

Era împaratul racilor.

El mâna caii-nspre casa si vede iar o priveliste ca-n ziua trecuta.

Insa în cursul zilei roaba babei s-apropie de el si-i zise încet, strângându-l de mâna:

Eu stiu ca tu esti Fat-Frumos. Sa nu mai manânci din bucatele ce-ti fierbe baba, pentru ca-s facute cu somnoroasa1. Ti-oi face eu altfeli de bucate.

Fata într-ascuns îi facu merinde, si-nspre seara, când era sa plece cu caii, îsi simti ca prin minune capul treaz. Spre mezul noptii se-ntoarse acasa, mâna caii în grajdi, îi încuie si intra în odaie. Pe vatra cuptorului, în cenusa, mai licureau câtiva carbuni. Baba sta întinsa pe laita si întepenita ca moarta. El gândi c-a murit s-o scutura. Ea era ca trunchiul si nu se misca de loc. El trezi fata ce dormea pe cuptor.

Uite, zise el, ti-a murit baba.

As! asta sa moara! raspunse ea suspinând. Adevarat ca acum e ca si moarta. Acu-i miazanoaptea... un somn amortit îi cuprinde trupul... dar sufletul ei cine stie pe la câte raspânteni sta, cine stie pe câte cai a vrajilor umbla. Pâna ce cânta cucosul ea suge inimile celor ce mor ori pustieste sufletul celor nenorociti. Da, badica, mâine ti se-mplineste anul, ia-ma si pe mine cu d-ta, ca ti-oi fi de mare folos. Eu te voi scapa din multe primejdii, pe care ti le gateste baba.

Ea scoase din fundul unei lazi hârbuite si vechi o cute, o perie si o naframa.

paginile 13_14paginile 9_10
<<(înapoi la Opera)
pagina principala scrisori marturii critice biografie pagina principala bibliografie