Fat-Frumos din lacrima - (paginile 13-14)
menu

A doua zi de dimineata i se împlinise lui Fat-Frumos. Baba trebuia sa-i dea unul din cai s-apoi sa-l lase sa plece cu Dumnezeu. Pe când prânzeau, baba iesi pân-n grajd, scoase inimele din câtesisapte caii, spre a le pune pe toate într-un tretin1 slab, caruia-i priveai prin coaste. Fat-Frumos se scula de la masa si dupa îndemnarea babei se duse sa-si aleaga calul ce trebuia sa si-l ieie. Caii cei fara inimi erau de un negru stralucit, tretinul cel cu inimile sta culcat într-un colt pe-o movila de gunoi.

– Pe acesta-l aleg eu, zise Fat-Frumos, aratând la calul cel slab.

– Da’ cum, Doamne iarta-ma, sa slujesti tu degeaba? zise baba cea vicleana, cum sa nu-ti iei tu dreptul tau? Alege-ti unul din caii isti frumosi... oricare ar fi, ti-l dau.

– Nu, pe acesta-l voi, zise Fat-Frumos, tiind la vorba lui.

Baba scrâsni din dinti ca apucata, dar apoi îsi strânse moara cea hârbuita de gura, ca sa nu iasa prin ea veninul ce-i rascolea inima pestrita.

– Hai, ia-ti-l, zise-n sfârsit.

El se urca pe cal cu buzduganul de-a umere. Parea ca fata pustiului se ia dupa urmele lui si zbura ca un gând, ca o vijelie, printre volburele de nisip, ce se ridicau în urma-i.

Intr-o padure îl astepta fata fugita. El o urca pe cal dupa dânsul si fugea mereu.

Noaptea inundase pamântul cu aerul ei cel negru si racoare.

– Ma arde-n spate, zise fata.

Fat-Frumos se uita înapoi. Dintr-o volbura nalta, verde, se vedeau nemiscati doi ochi de jaratic, a caror raze rosii ca focul ars patrundeau în rarunchii fetei.

– Arunca peria! zise fata.

Fat-Frumos o asculta. Si deodata-n urma-le vazura ca se ridica o padure neagra, deasa, mare, înfiorata de un lung freamat de frunze si de un urlet flamând de lupi.

– Inainte! striga Fat-Frumos calului, care zbura asemenea unui demon urmarit de un blestem prin negura noptii. Luna palida trecea prin nouri suri ca o fata limpede prin mijlocul unor vise tulburi si seci.

Fat-Frumos zbura... zbura necontenit.

– Ma arde-n spate! zise fata c-un geamat apasat, ca si când s-ar fi silit mult ca sa nu spuie înca.

Fat-Frumos se uita si vazu o bufnita mare si sura, din care nu straluceau decât ochii rosii, ca doua fulgere lantuite de un nor.

– Arunca cutea! zise fata.

Fat-Frumos o arunca.

Si deodata se ridica din pamânt un colt sur, drept, neclintit, un urias împietrit ca spaima, cu capul atingând de nori.

Fat-Frumos vâjâia prin aer asa de iute, încât i se parea ca nu fuge, ci cade din înaltul cerului într-un adânc nevazut.

– Ma arde! zise fata.

Baba gaurise stânca într-un loc si trecea prin ea prefacuta într-o funie de fum, a carei capat dinainte ardea ca un carbune.

Arunca naframa! zise fata.

Fat-Frumos o asculta.

Si deodata vazura în urma-le un luciu întins, limpede, adânc, în a carui oglinda balaie se scalda în fund luna de argint si stelele de foc.

Fat-Frumos auzi o vraja lunga prin aer si se uita prin nori. Cale de doua ceasuri – pierduta în naltul cerului – plutea încet, încet prin albastrul tariei miazanoaptea batrâna cu aripile de arama.

Când baba înota smintita pe la jumatatea lacului alb, Fat-Frumos arunca buzduganu-n nori si lovi miazanoaptea în aripi. Ea cazu ca plumbul la pamânt si croncani jalnic de douasprezece ori.

Luna s-ascunse într-un nor si baba, cuprinsa de somnul ei de fier, se afunda în adâncul cel vrajit si necunoscut al lacului. Iar în mijlocul lui se ridica o iarba lunga si neagra. Era sufletul cel osândit al babei.

– Am scapat! zise fata.

– Am scapat! zise calul cel cu sapte inimi. Stapâne, adauga calul, tu ai izbit meazanoaptea de a cazut la pamânt cu doua ceasuri înainte de vreme si eu simt sub picioarele mele rascolindu-se nisipul. Schelete înmormântate de volburele nisipului arzator al pustiilor au sa se scoale, spre a se sui în luna la benchetele lor. E primejdios ca sa umbli acuma. Aerul cel înveninat si rece al sufletelor lor moarte, v-ar putea omorî. Ci mai bine voi culcati-va, si eu pân’ atuncea m-oi întoarce la mama, ca sa mai sug înc-o data laptele cel de vapaie alba a tâtelor ei, pentru ca sa ma fac iar frumos si stralucit.

Fat-Frumos îl asculta. Se dete jos de pe cal si-si asternu mantaua pe nisipul înca ferbinte.

Dar ciudat... ochii fetei se-nfundasera în cap, oasele si încheieturile fetei îi iesisera afara, pielita din oachesa se facuse vânata, mâna grea ca plumbul si rece ca un sloi de gheata.

– Ce ti-i? o întreba Fat-Frumos.

– Nimicá, nu mi-i nimica, zise ea cu glasul stins; si se culca în nisip tremurând ca apucata.

Fat-Frumos dadu drumu calului, apoi se culca pe mantaua ce si-o asternuse.

El adormi; cu toate acestea-i parea ca nu adormise.

Pielitele de pe lumina ochiului i se rosisera ca focul si prin el parea ca vede cum luna se cobora încet, marindu-se spre pamânt, pâna ce parea ca o cetate sfânta si argintie, spânzurata din cer, ce tremura stralucita... cu palate nalte albe... cu mii de ferestre trandafirii; si din luna se scobora la pamânt un drum împaratesc acoperit cu prund de argint si batut cu pulbere de raze.

Iara din întinsele pustii se rascoleau din nisip schelete nalte... cu capete seci de oase... învalite în lungi mantale albe, tesute rar din fire de argint, încât prin mantale se zareau oasele albite de secaciune. Pe fruntile lor purtau coroane facute din fire de raze si din spini auriti si lungi... si încalecati pe schelete de cai mergeau încet-încet... în lungi siruri... dungi miscatoare de umbre argintii... si urcau drumul lunii si se pierdeau în palatele înmarmurite ale cetatii din luna, prin a carora feresti se auzea o muzica lunatica... o muzica de vis.

paginile 15_16paginile 11_12
<<(înapoi la Opera)
pagina principala scrisori marturii critice biografie pagina principala bibliografie