Fat-Frumos din Lacrima - (paginile 1-2)
menu

Fat-Frumos din Lacrima

*

Īn vremea veche, pe cānd oamenii, cum sunt ei azi, nu erau decāt īn germenii viitorului, pe cānd Dumnezeu calca īnca cu picioarele sale sfinte pietroasele pustii ale pamāntului – īn vremea veche traia un īmparat īntunecat si gānditor ca miazanoapte si avea o īmparateasa tānara si zāmbitoare ca miezul luminos al zilei.

Cincizeci de ani de cānd īmparatul purta razboi c-un vecin al lui. Murise vecinul si lasase de mostenire fiilor si nepotilor ura si vrajba de sānge. Cincizeci de ani, si numai īmparatul traia singur, ca un leu īmbatrānit, slabit de lupte si suferinte – īmparat, ce-n viata lui nu rāsese niciodata, care nu zāmbea nici la cāntecul nevinovat al copilului, nici la surāsul plin de amor al sotiei lui tinere, nici la povestile batrāne si glumete ale ostasilor īnalbiti īn batalie si nevoi. Se simtea slab, se simtea murind si n-avea cui sa lase mostenirea urii lui. Trist se scula din patul īmparatesc, de lānga īmparateasa tānara – pat aurit, īnsa pustiu si nebinecuvāntat, – trist mergea īn razboi cu inima neīmblānzita, – si īmparateasa sa, ramasa singura, plāngea cu lacrimi de vaduvie singuratatea ei. Parul ei cel galben ca aurul cel mai frumos cadea pe sānii ei albi si rotunzi, – si din ochii ei albastri si mari curgeau siroaie de margaritare apoase pe o fata mai alba ca argintul crinului. Lungi cearcane vinete se trageau īmprejurul ochilor si vine albastre se trageau pe fata ei alba ca o marmura vie.

Sculata din patul ei, ea se arunca pe treptele de piatra ale unei bolte īn zid, īn care veghea, deasupra unei candele fumegānde, icoana īmbracata īn argint a maicei durerilor. Īnduplecata de rugaciunile īmparatesei īngenuncheate, ploapele icoanei reci se umezira si o lacrima curse din ochiul cel negru al mamei lui Dumnezeu. Īmparateasa se ridica īn toata mareata ei statura, atinse cu buza ei seaca lacrima cea rece si o supse īn adāncul sufletului sau. Din momentul acela ea purcese īngreunata.

Trecu o luna, trecura doua, trecura noua si īmparateasa facu un fecior alb ca spuma laptelui, cu parul balai ca razele lunii. Īmparatul surāse, soarele surāse si el īn īnfocata lui īmparatie, chiar statu pe loc, īncāt trei zile n-a fost noapte, ci numai senin si veselie – vinul curgea din butii sparte si chiotele despicau bolta cerului

 

Si-i puse mama numele: Fat-Frumos din lacrima.

Si crescu si se facu mare ca brazii codrilor. Crestea īntr-o luna cāt altii īntr-un an.

Cānd era destul de mare, puse sa-i faca un buzdugan de fier, īl arunca īn sus de despica bolta cerului, īl prinse pe degetul cel mic si buzduganul se rupse-n doua. Atunci puse sa-i faca altul mai greu – īl arunca īn sus aproape de palatul de nori al lunei; cazānd din nori, nu se rupse de degetul voinicului.

Atunci Fat-Frumos īsi lua ziua buna de la parinti, ca sa se duca, sa se bata el singur cu ostile īmparatului ce-l dusmanea pe tata-sau. Puse pe trupul sau īmparatesc haine de pastor, camasa de borangic, tesuta īn lacrimele mamei sale, māndra palarie cu flori, cu cordele si cu margele rupte de la gāturile fetelor de-mparati, īsi puse-n brāul verde un fluier de doine si altul de hore si, cānd era soarele de doua sulite pe cer, a plecat īn lumea larga si-n toiul lui de voinic.

Pe drum horea si doinea, iar buzduganul si-l arunca sa spintece norii, de cadea departe tot cale de-o zi. Vaile si muntii se uimeau auzindu-i cāntecele, apele-si ridicau valurile mai sus ca sa-l asculte, izvoarele īsi tulburau adāncul, ca sa-si azvārle afara undele lor, pentru ca fiecare din unde sa-l auda, fiecare din ele sa poata cānta ca dānsul cānd vor sopti vailor si florilor.

Rāurile ce cioraiau mai īn jos de brāiele melancolicelor stānce, īnvatau de la pastorul īmparat doina iubirilor, iar vulturii ce stau amutiti pe crestetele seci si sure ale stāncilor nalte īnvatau de la el tipatul cel plāns al jalei.

Stateau toate uimite pe cānd trecea pastorasul īmparat, doinind si horind; ochii cei negri ai fetelor se umpleau de lacrimi de dor; si-n piepturile pastorilor tineri, rezimati c-un cot de-o stānca si c-o māna pe bāta, īncoltea un dor mai adānc, mai īntunecos, mai mare – dorul voiniciei!

Toate stateau īn loc, numai Fat-Frumos mergea mereu, urmarind cu cāntecul dorul inimii lui si cu ochii buzduganul ce sclipea prin nori si prin aer ca un vultur de otel, ca o stea nazdravana.

 

paginile 3_4
<<(inapoi la Opera)
pagina principala scrisori marturii critice biografie pagina principala bibliografie