Fat-Frumos din Lacrima

*

În vremea veche, pe când oamenii, cum sunt ei azi, nu erau decât în germenii viitorului, pe când Dumnezeu calca înca cu picioarele sale sfinte pietroasele pustii ale pamântului – în vremea veche traia un împarat întunecat si gânditor ca miazanoapte si avea o împarateasa tânara si zâmbitoare ca miezul luminos al zilei.

Cincizeci de ani de când împaratul purta razboi c-un vecin al lui. Murise vecinul si lasase de mostenire fiilor si nepotilor ura si vrajba de sânge. Cincizeci de ani, si numai împaratul traia singur, ca un leu îmbatrânit, slabit de lupte si suferinte – împarat, ce-n viata lui nu râsese niciodata, care nu zâmbea nici la cântecul nevinovat al copilului, nici la surâsul plin de amor al sotiei lui tinere, nici la povestile batrâne si glumete ale ostasilor înalbiti în batalie si nevoi. Se simtea slab, se simtea murind si n-avea cui sa lase mostenirea urii lui. Trist se scula din patul împaratesc, de lânga împarateasa tânara – pat aurit, însa pustiu si nebinecuvântat, – trist mergea în razboi cu inima neîmblânzita, – si împarateasa sa, ramasa singura, plângea cu lacrimi de vaduvie singuratatea ei. Parul ei cel galben ca aurul cel mai frumos cadea pe sânii ei albi si rotunzi, – si din ochii ei albastri si mari curgeau siroaie de margaritare apoase pe o fata mai alba ca argintul crinului. Lungi cearcane vinete se trageau împrejurul ochilor si vine albastre se trageau pe fata ei alba ca o marmura vie.

Sculata din patul ei, ea se arunca pe treptele de piatra ale unei bolte în zid, în care veghea, deasupra unei candele fumegânde, icoana îmbracata în argint a maicei durerilor. Înduplecata de rugaciunile împaratesei îngenuncheate, ploapele icoanei reci se umezira si o lacrima curse din ochiul cel negru al mamei lui Dumnezeu. Împarateasa se ridica în toata mareata ei statura, atinse cu buza ei seaca lacrima cea rece si o supse în adâncul sufletului sau. Din momentul acela ea purcese îngreunata.

Trecu o luna, trecura doua, trecura noua si împarateasa facu un fecior alb ca spuma laptelui, cu parul balai ca razele lunii. Împaratul surâse, soarele surâse si el în înfocata lui împaratie, chiar statu pe loc, încât trei zile n-a fost noapte, ci numai senin si veselie – vinul curgea din butii sparte si chiotele despicau bolta cerului

Si-i puse mama numele: Fat-Frumos din lacrima.

Si crescu si se facu mare ca brazii codrilor. Crestea într-o luna cât altii într-un an.

Când era destul de mare, puse sa-i faca un buzdugan de fier, îl arunca în sus de despica bolta cerului, îl prinse pe degetul cel mic si buzduganul se rupse-n doua. Atunci puse sa-i faca altul mai greu – îl arunca în sus aproape de palatul de nori al lunei; cazând din nori, nu se rupse de degetul voinicului.

Atunci Fat-Frumos îsi lua ziua buna de la parinti, ca sa se duca, sa se bata el singur cu ostile împaratului ce-l dusmanea pe tata-sau. Puse pe trupul sau împaratesc haine de pastor, camasa de borangic, tesuta în lacrimele mamei sale, mândra palarie cu flori, cu cordele si cu margele rupte de la gâturile fetelor de-mparati, îsi puse-n brâul verde un fluier de doine si altul de hore si, când era soarele de doua sulite pe cer, a plecat în lumea larga si-n toiul lui de voinic.

Pe drum horea si doinea, iar buzduganul si-l arunca sa spintece norii, de cadea departe tot cale de-o zi. Vaile si muntii se uimeau auzindu-i cântecele, apele-si ridicau valurile mai sus ca sa-l asculte, izvoarele îsi tulburau adâncul, ca sa-si azvârle afara undele lor, pentru ca fiecare din unde sa-l auda, fiecare din ele sa poata cânta ca dânsul când vor sopti vailor si florilor.

Râurile ce cioraiau mai în jos de brâiele melancolicelor stânce, învatau de la pastorul împarat doina iubirilor, iar vulturii ce stau amutiti pe crestetele seci si sure ale stâncilor nalte învatau de la el tipatul cel plâns al jalei.

Stateau toate uimite pe când trecea pastorasul împarat, doinind si horind; ochii cei negri ai fetelor se umpleau de lacrimi de dor; si-n piepturile pastorilor tineri, rezimati c-un cot de-o stânca si c-o mâna pe bâta, încoltea un dor mai adânc, mai întunecos, mai mare – dorul voiniciei!

Toate stateau în loc, numai Fat-Frumos mergea mereu, urmarind cu cântecul dorul inimii lui si cu ochii buzduganul ce sclipea prin nori si prin aer ca un vultur de otel, ca o stea nazdravana.