Fat-Frumos din Lacrima - (paginile 3-4)
menu

Când era-nspre sara zilei a treia, buzduganul cazând se izbi de o poarta de arama si facu un vuiet puternic si lung. Poarta era sfarâmata si voinicul intra. Luna rasarise dintre munti si se oglindea într-un lac mare si limpede, ca seninul cerului. În fundul lui, se vedea sclipind, de limpede ce era, un nisip de aur; iar în mijlocul lui, pe o insula de smarand, înconjurat de un crâng de arbori verzi si stufosi, se ridica un mândru palat de o marmura ca laptele, lucie si alba – atât de lucie, încât în ziduri rasfrângea ca-ntr-o oglinda de argint: dumbrava si lunca, lac si tarmuri. O luntre aurita veghea pe undele limpezi ale lacului lânga poarta; si-n aerul cel curat al serii tremurau din palat cântece mândre si senine. Fat-Frumos se sui-n luntre si vâslind, ajunse pâna la scarile de marmura ale palatului. Patruns acolo el vazu în boltile scarilor candelabre cu sute de brate, si-n fiecare brat ardea câte o stea de foc. Patrunse în sala. Sala era nalta, sustinuta de stâlpi si de arcuri, toate de aur, iar în mijlocul ei statea o mândra masa, acoperita cu alb, talgerele toate sapate din câte-un singur margaritar mare; iar boierii ce sedeau la masa în haine aurite, pe scaune de catifea rosie, erau frumosi ca zilele tineretii si voiosi ca horele. Dar mai ales unul din ei, cu fruntea-ntr-un cerc de aur, batut cu diamante, si cu hainele stralucite, era frumos ca luna unei nopti de vara. Dar mai mândru era Fat-Frumos.

– Bine-ai venit, Fat-Frumos!– zise-mparatul; am auzit de tine, da de vazut nu te-am vazut.

– Bine te-am gasit, împarate, desi ma tem ca nu te-oi lasa cu bine, pentru ca am venit sa ne luptam greu, ca destul ai viclenit asupra tatalui meu.

– Ba n-am viclenit asupra tatalui tau, ci totdeauna m-am luptat în lupta dreapta. Dar cu tine nu m-oi bate. Ci mai bine-oi spune lautarilor sa zica si cuparilor sa umple cupele cu vin si-om lega fratie de cruce pe cât om fi si-om trai.

Si se sarutara feciorii de-mparati în urarile boierilor si baura si se sfatuira. Zise împaratul lui Fat-Frumos:

– De cine-n lume te temi tu mai mult?

– De nime-n lumea asta, afara de Dumnezeu. Dar tu?

 

– Eu iar de nime, afara numai de Dumnezeu si de mama padurilor, o baba batrâna si urâta, care umbla prin împaratia mea de mâna cu furtuna. Pe unde trece ea, fata pamântului se usuca, satele se risipesc, târgurile cad naruite. Mers-am eu asupra ei cu batalie, dar n-am ispravit nimica. Ca sa nu-mi prapadeasca toata împaratia, am fost silit sa stau la-nvoiala cu ea si sa-i dau ca bir tot al zecele din copiii supusilor mei. Si azi vine ca sa-si ieie birul.

Când suna miazanoaptea, fetele mesenilor se posomorâra; caci pe miazanoapte calare cu aripi vântoase, cu fata zbârcita ca o stânca buhava si scobita de pâraie, c-o padure-n loc de par, urla prin aerul cernit mama padurilor cea nebuna. Ochii ei – doua nopti tulburi, gura ei – un hau cascat, dintii ei – siruri de pietre de mori.

Cum venea vuind, Fat-Frumos o apuca de mijloc si o trânti cu toata puterea într-o piua mare de piatra; peste piua pravali o bucata de stânca, pe care-o lega din toate partile cu septe lanturi de fier. Înauntru baba suiera si se smulgea ca vântul închis – dar nu-i folosea nimica.

Veni iar la ospat; când, prin boltile ferestelor, la lumina lunii, vazura doua dealuri lungi de apa. Ce era? Mama padurilor, neputând sa iasa, trecea peste apa cu piua cu tot si-i brazda fata în doua dealuri. Si fugea mereu, o stânca de piatra îndracita, rupându-si cale prin paduri, brazdând pamântul cu dâra lunga, pâna ce se facu nevazuta în departarea noptii.

Fat-Frumos ospata ce ospata, dar apoi, luându-si buzduganul de-a umar, merse mereu pe dâra trasa de piua, pâna ce ajunse lâng-o casa frumoasa, alba, care sticlea la lumina lunii în mijlocul unei gradini de flori. Florile erau în straturi verzi si luminau albastre, rosie-închise si albe, iar pintre ele roiau fluturi usori, ca sclipitoare stele de aur. Miros, lumina si un cântec nesfârsit, încet, dulce, iesind din roirea fluturilor si a albinelor, îmbatau gradina si casa. Lânga prispa steteau doua butii cu apa – iar pe prispa torcea o fata frumoasa. Haina ei alba si lunga parea un nor de raze si umbre, iar parul ei de aur era împletit în cozi lasate pe spate, pe când o cununa de margaritarele era asezata pe fruntea ei neteda. Luminata de razele lunii, ea parea muiata într-un aer de aur.

paginile5_6paginile 1_2
<<(inapoi la Opera)
pagina principala scrisori marturii critice biografie pagina principala bibliografie