Fat-Frumos din lacrima - (paginile 7-8)
menu

Prin acel întuneric des si nepatruns, Fat-Frumos vedea albind o umbra de argint, cu par de aur despletit, ratacind, cu mâinile ridicate si palida. El se apropie de ea si-o cuprinse cu bratele lui. Ea cazu ca moarta de groaza pe pieptul lui, si mâinéle ei reci s-ascunsera-n sânul lui. Ca sa se trezeasca, el îi saruta ochii. Norii se rupeau bucati pe cer luna rosie ca focul se ivea prin sparturile lor risipite; iar pe sânul lui, Fat-Frumos vedea cum înfloreau doua stele albastre, limpezi si uimite ochii miresei lui. El o lua pe brate si începu sa fuga cu ea prin furtuna. Ea-si culcase capul în sânul lui si parea ca adormise. Ajuns lânga gradina împaratului, el o puse-n luntre, ducând-o ca-ntr-un leagan peste lac, smulse iarba, fân cu miros si flori din gradina si-i cladi un pat, în care-o aseza ca-ntr-un cuib.

Soarele iesind din rasarit privea la ei cu drag. Hainele ei umede de ploaie se lipisera de membrele dulci si rotunde, fata ei de-o paloare umeda ca ceara cea alba, mâinile mici si unite pe pept, parul despletit si rasfirat pe fân, ochii mari, închisi si adânciti în frunte, astfel ea era frumoasa, dar parea moarta. Pe acea frunte neteda si alba, Fat-Frumos presara câteva flori albastre, apoi sezu alaturi cu ea si-ncepu a doini încet. Cerul limpede o mare, soarele o fata de foc, ierburile împrospatate, mirosul cel umed al florilor înviosate1 o faceau sa doarma mult si lin, însotita în calea visurilor ei de glasul cel plâns al fluierului. Când era soarele-n ameaza firea tacea, si Fat-Frumos asculta linistita ei rasuflare calda si umeda. Incet se pleca la obrazul ei si-o saruta. Atunci ea deschise ochii înca plini de visuri si-ntinzându-se somnoroasa zise încet si zâmbind:

Tu aici esti?

Ba nu sunt aici, nu vezi ca nu sunt aici? zise el mai lacrimând de fericire.

Cum sedea el lânga ea, ea-si întinse un brat si-i cuprinse mijlocul.

Hai scoala, zise el desmerdând-o, e ziua-n amiaza-mare.

Ea se scula, îsi netezi parul de pe frunte si-l dete pe spate, el îi cuprinse mijlocul ea-i înconjura grumazul si astfel trecura printre straturile de flori si intrara în palatul de marmura al împaratului.

El o duse la împaratul si i-o arata spuindu-i ca-i mireasa lui. Imparatul zâmbi, apoi îl lua de mâna pe Fat-Frumos, ca si când ar fi vrut sa-i spuie ceva în taina, si-l trase la o fereastra mare pe care vedea lacul cel întins. Ci el nu-i spuse nimica, ci numai se uita uimit pe luciul lacului si ochii i se umplura de lacrimi. O lebada îsi înaltase aripile ca pe niste pânze de argint si cu capul cufundat în apa sfâsia fata senina a lacului.

Plângi, împarate, zise Fat-Frumos, de ce?

Fat-Frumos, zise împaratul, binele ce mi l-ai facut mie nu ti-l pot plati nici cu lumina ochilor, oricât de scumpa mi-ar fi, si cu toate astea vin sa-ti cer si mai mult.

Ce, împarate?

Vezi tu lebada ceea îndragita de unde? Tânar fiind, ar trebui sa fiu îndragit de

viata, si cu toate astea de câte ori am vrut sa-mi fac sama! Iubesc o fata frumoasa, cu ochii gânditori, dulce ca visele marii fata Genarului, om mândru si salbatic, ce îsi petrece viata vânând prin paduri batrâne. O, cât e de aspru el, cât e de frumoasa fata lui! Orice încercare de-a o rapi a fost desarta. Incearca-te tu!

Ar fi stat Fat-Frumos locului, dar scumpa-i era fratia de cruce, ca oricarui voinic, mai scumpa decât zilele, mai scumpa decât mireasa.

Imparate prea luminate, din câte noroace-ai avut, unul a fost mai mare decât toate: acela ca Fat-Frumos ti-i frate de cruce. Hai ca ma duc eu sa rapesc pe fata Genarului!

Si-si lua cai ageri, cai cu suflet de vânt, Fat-Frumos, si era sa plece. Atunci mireasa lui Ileana o chema îi zise încet la ureche, sarutându-l cu dulce:

Nu uita, Fat-Frumos, ca pe cât vei fi tu departe, eu oi tot plânge.

El se uita cu mila la ea, o mângâia dar apoi, desfacându-se de îmbratisarile ei, se avânta pe seaua calului si pleca în lume.

Trecea prin codri pustii, prin munti cu fruntea ninsa, si, când rasarea dintre stânci batrâne luna cea palida ca fata unei fete moarte, atunci vedea din când în când câte-o streanta uriasa atârnata de cer, ce înconjura cu poalele ei vârful vreunui munte o noapte sfârticata, un trecut în ruina, un castel numai pietre si ziduri sparte.

Când se lumina de ziua, Fat-Frumos vede ca sirul muntilor da într-o mare verde si întinsa, ce traieste în mii de valuri senine, stralucite, care treiera aria marii încet si melodios, pâna unde ochiul se pierde în albastrul cerului si în verdele marii. In capatul sirului de munti, drept asupra marii, se oglindea în fundul ei o mareata stânca de granit, din care rasarea ca un cuib alb o cetate frumoasa, care, de alba ce era, parea poleita cu argint. Din zidurile arcate rasareau ferestre stralucite, iar dintr-o fereastra deschisa se zarea, printre oale de flori, un cap de fata oaches, si visator, ca o noapte de vara. Era fata Genarului.

Bine-ai venit, Fat-Frumos, zise ea, sarind de la fereastra si deschizând portile maretului castel, unde ea locuia singura ca un geniu într-un pustiu, asta-noapte mi se parea ca vorbesc c-o stea, si steaua mi-a spus ca vii din partea împaratului ce ma iubeste.

In sala cea mare a castelului, în cenusa vetrei, veghea un motan cu sapte capete, care când urla dintr-un cap s-auzea cale de-o zi, iar când urla din câte sapte, s-auzea cale de sapte zile.

Genarul, pierdut în salbaticele sale vânatori, se departase cale de-o zi.

Fat-Frumos lua fata-n brate si punând-o pe cal zburau amândoi prin pustiul lungului marei ca doua abia vazute închegari ale vazduhului.

paginile 9_10paginile 5_6
<<(înapoi la Opera)
pagina principala scrisori marturii critice biografie pagina principala bibliografie