Fat-Frumos din lacrima - (paginile 9-10)
menu

Dar Genarul, om nalt si puternic, avea un cal nazdravan cu doua inimi. Motanul din castel mieuna dintr-un cap, iar calul Genarului necheza cu vocea lui de bronz.

Ce e? îl întreba Genarul pe calul nazdravan, ti s-a urât cu binele?

Nu mi s-a urât mie cu binele, ci de tine-i rau. Fat-Frumos ti-a furat fata.

Trebuie sa ne grabim mult ca sa-i ajungem?

Sa ne grabim si nu prea, pentru ca-i putem ajunge.

Genarul încalica si zbura ca spaima cea batrâna în urma fugitilor. In curând îi si ajunse. Sa se bata cu el Fat-Frumos nu putea, pentru ca Genarul era crestin si puterea lui nu era în duhurile întunericului, ci în Dumnezeu.

Fat-Frumos! zise Genarul, mult esti frumos si mi-e mila de tine. De asta data nu-ti fac nimica, dar de alta data... tine minte!

Si luându-si fata alaturi cu el, pieri în vânt, ca si când nu mai fusese.

Dar Fat-Frumos era voinic si stia drumul înapoi. El se reîntoarse si gasi pe fata iar singura, însa mai palida si mai plânsa ea parea si mai frumoasa. Genarul era dus iar la vânatoare cale de doua zile. Fat-Frumos lua alti cai din chiar grajdul Genarului.

Asta data plecara noaptea. Ei fugeau cum fug razele lunii peste adâncile valuri ale marii, fugeau prin noaptea pustie si rece ca doua visuri dragi; ci prin fuga lor auzeau miautele lungi si îndoite ale motanului din vatra castelului. Apoi li se paru ca nu mai pot merge, asemene celor ce vor sa fuga în vis si cu toate aceste nu pot. Apoi un nor de colb îi cuprinse, caci Genarul venea în fuga calului, de rupea pamântul.

Fata lui era înfricosata, privirea crunta. Fara de-a zice o vorba, el apuca pe Fat-Frumos si-l azvârli în nourii cei negri si plini de furtuna ai cerului. Apoi disparu cu fata cu tot.

Fat-Frumos ars de fulgere nu cazu din el decât o mâna de cenusa în nisipul cel ferbinte si sec al pustiului. Dar din cenusa lui se facu un izvor limpede ce curgea pe un nisip de diamant; pe lânga el arbori nalti, verzi, stufosi raspândeau o umbra racorita si mirositoare. Daca cineva ar fi priceput glasul izvorului, ar fi înteles ca jelea într-o lunga doina pe Ileana, împarateasa cea balaie a lui Fat-Frumos. Dar cine sa înteleaga glasul izvorului într-un pustiu, unde pâna atunci nu calcase picior de om?

Dar pe vremea aceea Domnul umbla înca pe pamânt. Intr-o zi se vedeau doi oameni calatorind prin pustiu. Hainele si fata unuia stralucea ca alba lumina a soarelui; celalalt, mai umilit, nu parea decât umbra celui luminat. Erau Domnul si Sf. Petrea. Picioarele lor înferbântate de nisipul pustiului calcara atuncea în racoarele1 si limpedele pârâu ce curgea din izvor. Pin cursul apei cu glesnele lor sfâsiau valurile pâna la umbritul lor izvor. Acolo Domnul bau din apa si-si spala fata sa cea sfânta si luminata si mâinile sale facatoare de minuni. Apoi sezura amândoi în umbra, Domnul, cugetând la tatal sau din cer, si Sf. Petrea, ascultând pe cugete doina izvorului plângator. Când se sculara spre a merge mai departe, zise Sf. Petrea:

Doamne, fa ca acest izvor sa fie ce-a fost mai înainte.

Amin! zise Domnul ridicând mâna sa cea sfânta, dupa care apoi se departara înspre mare fara a mai privi înapoi.

Ca prin farmec pieri izvorul si copacii, si Fat-Frumos trezit ca dintr-un somn lung se uita împrejur. Atunci vazu chipul cel luminat al Domnului, ce mergea pe valurile marei, care se plecau înaintea lui, întocmai ca pe uscat; si pe Sf. Petrea, care, mergând în urma lui si învins de firea lui cea omeneasca, se uita înapoia sa si-i facea lui Fat-Frumos din cap. Fat-Frumos îi urmari cu ochii pâna ce chipul Sf. Petrea se risipi în departare si nu se vedea decât chipul stralucit al Domnului aruncând o dunga de lumina pe luciul apei, astfel încât, daca soarele n-ar fi fost în ameazi, ai fi crezut ca soarele apune. El întelese minunea învierii sale si îngenunche înspre apusul acelui soare dumnezeiesc.

Dar apoi îsi aduse aminte ca fagaduise a rapi pe fata Genarului, si ceea ce fagaduieste voinicul anevoie o lasa nefacuta.

Deci se porni si înspre seara ajunse la castelul Genarului, ce stralucea în întunericul serei ca o uriasa umbra. El intra în casa... fata Genarului plângea. Dar când îl vazu, fata ei se-nsenina, cum se-nsenina o unda de o raza. El îi povesti cum înviase, atunci ea-i zise:

De rapit nu ma poti rapi pâna ce nu-i avea un cal asemene cu acela ce-l are tatal meu, pentru c-acela are doua inimi; dar eu am sa-l întreb în asta seara de unde-si are calul, ca sa poti si tu sa capeti unul ca acela. Pâna atunci însa, pentru ca sa nu te afle tata-meu, eu te voi preface într-o floare.

El sezu pe un scaun, iar ea sopti o vraja dulce si, cum îl saruta pe frunte, el se prefacu într-o floare rosie închisa ca visina coapta. Ea-l puse între florile din fereastra si cânta de veselie, de rasuna castelul tatalui ei.

Atunci intra si Genarul.

Vesela, fata mea? si de ce esti vesela? întreba el.

Pentru ca nu mai este Fat-Frumos, ca sa ma rapeasca, raspunse ea râzând.

Se pusera la cina.

Tata, întreba fata, de unde ai calul d-tale, cu care îmbli la vânat?

La ce-ti trebuie s-o stii? zise el încruntând sprâncenele.

Stii prea bine, raspunse fata, ca nu vreau ca s-o stiu, decât numai ia-asa ca s-o stiu, pentru c-acu nu mai e Fat-Frumos sa ma rapeasca.

Stii tu ca nu ma împotrivesc tie niciodata zise Genarul. Departe de-aicea, lânga mare, sede o baba care are sapte iepe. Ea tine oameni, care sa i le pazeasca un an (cu toate ca anul ei nu e decât de trei zile), si daca cineva i le pazeste bine, ea-l pune sa-si aleaga drept rasplata un mânz, iar de nu, îl omoara si-i pune capul într-un par. Chiar însa daca pazeste cineva bine iepele totusi ea-l vicleneste pe om, caci scoate inimile din caii toti si le pune într-unul singur, încât cel ce-a pazit alege mai întotdeauna un cal fara inima, care-i mai rau decât unul de rând... Esti multumita, fata mea?

paginile 11_12paginile 7_8
<<(înapoi la Opera)
pagina principala scrisori marturii critice biografie pagina principala bibliografie