Icoane vechi si icoane noua- ( paginile 7 - 8 )
menu

In Franta locurile de judecatori si din armata se cumparau cu bani, si dreptatea asemenea, la noi fiecine, dupa câta carte învatase si minte avea, putea sa ajunga alaturi cu coborâtorii din neamurile cele mai vechi ale tarii. Iar nu se potriveste!

In Franta nemultumirea economica era la culme: caci fiecaruia îi trebuia mai mult decât avea. Luxul si modele istoveau averile cele mai mari. La noi boierul mostenea o blana de samur de [la] strabunu-sau, un sal turcesc de la bunu-sau, un antereu de citarea de la tata-sau, având de gând sa le lase toate si nepotu-sau, ca sa se fuduleasca si el cu dânsele si fiecare avea strânsura pentru iarna si parale albe pentru zile negre; c-un cuvânt fiecare avea mai mult de câtu-i trebuia, caci pe atunci toata tara era „conservatoare". Iar nu se potriveste!

Oare ce facusera mosnegii ca sa merite urgia liberalilor? Ce sa faca? Ia pe cât [î]i ajunsese si pe ei capul. Biserici, manastiri, scoli, spitale, fântâni, poduri, sa li se pomeneasca si lor numele când va creste iarba deasupra lor... si înca una, pe care mai ca era s-o uitam. Multi din ei au scos punga din buzunar si au trimis pe baietii ce li s-au parut mai isteti „înlauntru", ca sa-nvete carte, sa se procopseasca spre fericire neamului. Si-au crescut serpi în sân cu alte cuvinte.

Caci acest tineret s-au fost dus într-o tara bolnava în privirea vietii sociale: Clasele superioare putred de bogate au ajuns acolo la o rafinare de placeri nemaipomenita în alte colturi ale pamântului, producerile sanatoase în literatura si arta facuse loc picanteriilor de tot soiul, în sfârsit orisice era mai cautat decât apa limpede si racoritoare de izvor. Apa cu parfum, apa cu zahar, apa cu migdale, apa cu otrava, tot ce poftesti, numai apa de izvor nu.

Acolo, în loc sa-nvete lucruri folositoare, adica cum se ara si se samana mai cu spor, cum faci pe copii sa priceapa mai bine cartea, cum se lecuieste o durere de stomah, cum se tese pânza si se toarce inul, cum se fac talpe trainice la cizme si alte lucruri folositoare de acest soi, s-au pus aproape toti pe politica, sa afle adica si sa descopere cum se fericesc neamurile si cum se pun la cale tarile, adica au adunat multa învatatura din „Figaro", „Petite République FranØaise" si, cu capul gol si punga item, s-au întors rânduri-rânduri în tara, ca sa ne puie la cale. Aceasta tinerime vesela si usoara traieste în România si se trezeste în Franta, traieste într-o tara saraca si au deprins cu toate acestea obiceiurile bogatei clase de mijloc din Franta, are trebuinte de milionar si bani mai putini decât cinstita breasla a ciobotarilor din acele tari. Acest tineret, ce se caracterizeaza prin o rara lipsa de pietate fata cu nestramutata vrednicie a lucrurilor stramosesti, vorbind o pasareasca corupta în locul frumoasei limbi a stramosilor, masurând oamenii si împrejurarile cu capul lor strâmt si dezaprobând tot ce nu încape în cele 75 dramuri de creier cu care i-a-nzestrat rautacioasa natura, acest tineret, zic, a deprins ariile teatrelor de mahala din Paris si, înarmat cu aceasta vasta stiinta, vine la noi cu pretentia de a trece de-a doua zi între deputati, ministri, profesori de universitate, membri la Societatea Academica, si cum se mai cheama acele mii de forme goale cu care se-mbraca bulgarimea de la marginele Dunarii!

Caci cei mai multi din acesti laudati tineri sunt feciori de greci si bulgari asezati în aceasta tara si au urmat întru romanizarea lor urmatorul recept: ia un baiat de bulgar, trimite-l la Paris si rezultatul chemic e un june „român".

Pe la 1840, Eliad batrânul, pe când înca nu se numea „Heliade-Radulesco", adica pe când nu-l ametise înca atmosfera Parizului, scria marelui ban M. Ghica urmatoarele:

Sunt tata de familie, n-am unde sa-mi cresc copiii decât în aceste asezamânte (ale tarii) pentru ca, si de-as avea mijloace a-i creste aiurea, gândul meu nu este ca sa-i cresc straineste si ei apoi sa traiasca româneste; voi sa fac din ei români si trebuie sa stie cele românesti, si legi si obiceiuri. Ticalosi au fost parintii si ticalosi fiii care orbeste s-au crescut pentru „alt veac" si pentru „alta tara" si au trait apoi în „alt veac" si în „alta tara".

In mod mai precis abia se poate arata ce lipseste acelor indivizi pe care geograficeste, si pentru ca ei o spun, îi numim români. Le lipseste simtul „istoric", ei se tin de natia româneasca prin împrejurarea ca s-au nascut pe cutare bucata de pamânt, nu prin limba, obiceiuri sau maniera de a vedea.

Astfel vin patura dupa patura în tara noastra, cu ideile cele mai ciudate, scoase din cafenelele frantuzesti sau din scrierile lui Saint-Simon si alte altor scriitori ce nu erau în toate mintile, iar formele vietii noastre de astazi au iesit din aceste capete sucite care cred ca în lume poate exista adevar absolut si ca ce se potriveste în Franta se potriveste si la noi. Când au sosit la granita, batrânii-i asteptau cu masa-ntinsa si cu lumânari aprinse, habar n-aveau de ce-i asteapta si de ce belea si-au adus pe cap. Bucuria lor ca venise atâtia baieti toba de carte scosi ca din cutie si frumosi nevoie mare!

Dar ce sa vezi? In loc sa le sarute mânile si sa le multumeasca, ei se fac de catre padure si încep cu libertatea, egalitatea, fraternitatea si suveranitatea, încât batrânii-si pierd cu totul calindarul. Parca se pornise morile de pe apa Siretului. Si le povesteau câte în luna si în soare, câti cai verzi pe pereti toti, c-un cuvânt câte prapastii toate. Cum sa nu-i ameteasca? Cap de crestin era acela, unde se mai pomenise atâtea asupra lui? Apoi s-au pus pe iscodit porecle batrânilor. Ba strigoi, ba baccele, ba ciocoi, ba retrograzi, ba câte altele toate, pâna ce au ajuns sa le zica ca nu sunt nici români, ca numai d-lor, care stiu pe Saint-Simon pe de rost, sunt români, iar batrânii sunt alta mâncare. Vorba ceea: nu crede ceea ce vezi cu ochii, crede ceea ce-ti zic eu! Si, cu toate acestea, ei nu fusese decât tocmai numai români.

De aceea, la dreptul vorbind, nici nu pricepeau bine acuzarea ce li se facea. Neam de neamul lor trait în tara, nepricepând alta limba decât cea româneasca, închinându-se în aceasta limba, vorbind cum se vorbeste cu temei si sanatos, ei auzind -tiunile si -tionile, imperatorele, redaptorele, admisibilile si propriamentele, au gândit în gândul lor: „De, frate, noi om fi fost prosti. Noi socoteam ca, daca stim ceaslovul si psaltirea, cum se ara gospodareste un ogor, cum se cresc vite si cum se strâng banii, apoi stim multe. Da’ ia auzi-i, ca nu stim nici macar româneste". Si, în loc sa ia biciul din cui sa le arate care li-i popa lor, au zis:„De, dragii mosului, asa o fi. N-om fi stiind nici româneste... Dar de acuma mult au fost, putin au ramas, si în locul nostru voi veti stapâni lumea si veti orândui-o cum va va placea voua". Si, luându-si ziua buna de la lume ca de la cel codru verde, s-au strecurat pe rând acolo unde nu le mai zice nimenea ca au fost rai români, mai fericiti decât noi, care am fost meniti sa ajungem zilele acestea de ticalosie, în care tara se înstraineaza pe zi ce merge în gândire si-n avutul ei, si când toti se falesc de a fi români fara a mai fi. Uimitoarea putere a frazelor, împrejurarea ca multi dintre liberali erau chiar copii de-ai lor, care asteptau numai ca ei sa închida ochii pentru ca sa bata la talpi averea mostenita, credinta ca cei ce venise toba de carte ar fi mai folositori tarii decât dânsii, patriotismul lor dintotdeauna încercat si dovedit prin cinci veacuri de când au statut stâlpi acestor tari, i-au facut sa taca molcum si sa se retraga din viata publica fara zgomot, fara opozitie, fara mânie.

I-au tras liberalii pe sfoarã, cum îi trãsese c-un veac si jumãtate înainte fanariotul Mavrocordat. Acest domn siret nu putea pune biruri grele pe tãrani pentru cã erau vecini si peste cisla, care-i ajungea pentru plata dãrii cãtre Poartã, prea putin mai iesea. Ce va fi fost vecinãtatea aceea nu stim bine nici astãzi, dar, tocmai pentru cã n-o stim, ni se pare cã trebuie sã fi fost o mãsurã luatã de Domni, dupã vremi de mare turburare si de invazii, ca sã statorniceascã oamenii, sã nu umble din loc în loc cu bejãnia. De-ar fi fost vrun rãu pe capul oamenilor ne-o spuneau cronicarii, care totdeauna revarsã cuvinte de mânie asupra orânduielelor ce asupreau norodul. Precum liberalii le ziceau boierilor „strigoi" si alte celea, asemenea le-au zis si domnul fanariot cã sunt vânzãtori de sclavi, tirani etc. si le-au luat ochii, încât ei s-au adunat si, cu mitropolitul în frunte, au ridicat vecinãtatea si s-au legat cu jurãmânt cã neam de neamul lor n-a mai înfiinta-o. Atât au si asteptat domnul.

Nemaifiind oameni boieresti, erau a nimãruia si de a doua zi le-au pus biruri ce nu le mai avuse niciodatã, biruri pe care apoi le-au încincit si înzecit preste câtiva ani.

Si, ca si la începutul veacului trecut, urmãrile bunei lor credinte au fost cumplite. Bãtrânii aveau gurã de lup si inimã de miel; au venit liberalii cu gura de miel, plinã de cuvinte amãgitoare, dar cu inima de lup. Ce-au fãcut, vom vedea mai pe urmã.

paginile 5_6
<<(înapoi la Opera)
pagina principala scrisori marturii critice biografie pagina principala bibliografie